Areg Danagoulian, profesor de științe nucleare la MIT, a publicat pe 8 iulie 2026 în revista Nature o metodă de a afla dacă un satelit poartă o armă nucleară. Lucrarea se numește „Verification of the Outer Space Treaty with cosmic protons”. Nu propune un senzor nou, ci folosirea radiației care există deja în jurul Pământului ca să pună arma în evidență.
Subiectul a ajuns în presa din România pe 13 septembrie, după ce a apărut în iulie la Gizmodo, Scientific American și Financial Times. Tratatul spațiului cosmic, semnat în 1967 și ratificat de 118 țări, printre care Statele Unite, Rusia și China, interzice armele nucleare pe orbită. Nu are însă nicio metodă de verificare.
Protonii din centura Van Allen fac arma să emită neutroni
Pământul e înconjurat de două centuri de radiație, descoperite în 1958 și numite după fizicianul James Van Allen. Centura interioară e plină de protoni cu energie mare, prinși în câmpul magnetic al planetei.
Orice satelit de pe orbită joasă, la 160 până la 2.000 de kilometri înălțime, trece periodic prin centura asta. Când un proton rapid lovește un nucleu greu, de uraniu sau plutoniu, îl sparge și din el sar neutroni. Fenomenul se numește spalație. Din fiecare lovitură ies cam 40 de neutroni, potrivit comunicatului MIT.
Un focos termonuclear are kilograme de uraniu și plutoniu. Danagoulian a calculat că, în centură, un asemenea focos ar împrăștia până la 40 de milioane de neutroni pe secundă. Un satelit obișnuit, făcut din aluminiu și siliciu, nu face așa ceva. Neutronii ăștia sunt semnătura pe care o caută metoda.
Un detector cât o enciclopedie, la 4 kilometri distanță
Detectorul propus e mic, cam cât o enciclopedie groasă. Are două panouri de scintilatoare, materiale care dau o scânteie de lumină când le lovește un neutron, puse între detectoare din diamant sintetic. Diamantul deosebește neutronii veniți de la materialul radioactiv de cei produși natural în atmosferă și arată din ce direcție vin.
Cifrele din lucrare: un singur detector, ținut pe o orbită la cel mult 4.000 de metri de satelitul suspect, dă un verdict cu 99% siguranță în aproximativ o săptămână. La 1.000 de metri, verdictul vine într-o oră. Cu mai mulți sateliți-detector în jurul țintei, timpul scade la ore.
Metoda nu cere să te apropii de satelit, să îl atingi sau să îl deschizi. Se măsoară de la distanță, ca la o inspecție din aer. Danagoulian a rezumat-o într-o propoziție reluată de toată presa: informațiile secrete pot fi falsificate, fizica nu. Cercetarea a fost plătită de National Nuclear Security Administration din Statele Unite, de Fundația Carnegie și de Longview Philanthropy.
Satelitul rusesc din 2022 și lecția din 1962
Motivul e un satelit rusesc lansat în 2022, Cosmos 2553. În februarie 2024, oficiali americani au spus public că Rusia lucrează la o armă antisatelit nucleară și au legat-o de satelitul ăsta, aflat pe o orbită cu radiație ridicată, în care nu se pun sateliți obișnuiți. Rusia a negat și a spus că aparatul testează rezistența la radiație.
Istoria dă măsura pagubei. Pe 9 iulie 1962, Statele Unite au detonat focosul Starfish Prime, de 1,4 megatone, la circa 400 de kilometri deasupra Pacificului. Explozia a umplut centura interioară Van Allen cu electroni și a stricat, în lunile următoare, cam o treime din sateliții de pe orbită joasă. Atunci erau 24 de sateliți pe cer. Azi sunt urmărite peste 48.000 de obiecte, lansate de peste 190 de țări, cele mai multe pe orbită joasă.
Pentru tine, ca telespectator, diferența e înălțimea. Sateliții de pe care primești Digi, Focus Sat sau canalele în clar de la 19,2 est stau pe orbita geostaționară, la 36.000 de kilometri. O explozie pe orbită joasă nu i-ar atinge direct. Ar lovi în schimb tot ce zboară sub 2.000 de kilometri: sateliții Starlink, prin care au internet și case din România fără fibră, sateliții OneWeb, cei meteorologici și cei de observare a Pământului. Am scris săptămâna trecută câți sateliți de supraveghere urcă armatele lumii pe orbită până în 2035, și toți ar fi în zona lovită.
Deocamdată metoda e pe hârtie și în simulări. Detectorul nu a fost construit și niciun stat nu a anunțat că îl trimite pe orbită. Lucrarea arată că se poate face, cu ce știe fizica astăzi, și cu un aparat care încape într-un satelit mic.
Niciun comentariu