În fiecare zi cad spre Pământ mai multe obiecte de pe orbită, cum ar fi sateliți scoși din uz sau trepte de rachetă. Problema nu e doar că reintrările devin tot mai frecvente, ci și că, odată ce un obiect coboară suficient de mult în atmosferă, traseul lui devine greu de anticipat cu precizie, iar asta complică atât avertizările pentru aviație, cât și recuperarea eventualelor fragmente ajunse la sol. ESA notează deja că reintrările de obiecte intacte au trecut de pragul de trei pe zi, în medie, ceea ce arată direcția în care se mișcă lucrurile.
 |
| Reintrare gunoi spațial în atmosferă (imagine simulată, generată digital) |
Un exemplu care a arătat cât de costisitoare poate fi incertitudinea s-a văzut pe 4 noiembrie 2022, când Spania a închis temporar porțiuni de spațiu aerian din cauza unei reintrări necontrolate asociate cu un corp de rachetă chinezesc. În final, resturile au ajuns în Pacific, dar sute de zboruri au fost întârziate sau deviate, tocmai pentru că fereastra de risc nu putea fi îngustată suficient.
Pe partea de monitorizare, radarele și telescoapele funcționează foarte bine cât timp obiectul e sus, pe orbită. Sub câteva sute de kilometri altitudine, interacțiunea cu atmosfera, variațiile de densitate, fragmentarea și vânturile de la altitudini mari fac ca prognoza punctului de reintrare și a coridorului de cădere să se degradeze. În plus, radarele sunt distribuite neuniform la nivel global, iar datele nu ajung mereu rapid și uniform la toți cei care ar avea nevoie de ele.
Aici intră în scenă o idee simplă, dar practică: folosirea seismometrelor, adică a senzorilor instalați pentru cutremure, ca să prindă boom-ul sonic produs de fragmentele care trec supersonic prin atmosferă. Rețelele seismice sunt dese în multe regiuni, iar o parte importantă din măsurători este disponibilă public, aproape în timp real. Cercetători de la Johns Hopkins University și Imperial College London au arătat că din aceste semnale se poate reconstrui traiectoria în atmosferă, viteza, unghiul de coborâre și chiar indicii despre cum s-a rupt obiectul în bucăți.
În testul lor principal au folosit reintrarea din aprilie 2024 a modulului orbital rămas în spațiu de la o misiune Shenzhou, un obiect de circa 1,5 tone. Analizând înregistrările a peste 120 de seismometre din California, au urmărit propagarea boom-ului sonic și au ajuns la un coridor de trecere diferit față de cel estimat inițial din datele de urmărire orbitală, cu o abatere de ordinul zecilor de kilometri. În interpretarea prezentată public, unele fragmente ar fi putut ajunge pe un traseu între zona Bakersfield din California și Las Vegas din Nevada, chiar dacă nu există confirmări că resturi au atins efectiv solul în acel caz.
E important de înțeles limita preventivă a metodei: un obiect supersonic ajunge înaintea propriului boom sonic, deci, dacă urmează să cadă, nu mai există o manevră salvatoare în ultimele minute. Câștigul real este altul: scurtează drastic timpul până la localizarea zonei unde ar putea fi fragmente, de la zile sau săptămâni la minute sau ore, ceea ce contează dacă resturile sunt periculoase, toxice sau pur și simplu trebuie evaluate rapid.
Istoria arată de ce poate fi relevant. În 1978, satelitul sovietic Kosmos 954 s-a dezintegrat deasupra Canadei și a împrăștiat resturi radioactive, iar operațiunea de căutare și curățare a durat luni. Autoritățile canadiene au arătat ulterior că s-a recuperat doar o fracțiune foarte mică din sursa de energie a satelitului, ceea ce spune multe despre cât de greu e să găsești fragmente când nu ai o localizare bună și rapidă.
În paralel, metoda ar putea clarifica și o discuție care revine tot mai des odată cu mega-constelațiile: cât dintr-un satelit chiar dispare complet la reintrare. SpaceX susține în mod constant pentru Starlink conceptul de proiectare, astfel încât satelitul să se dezintegreze și să ardă în atmosferă. Însă în comunitatea științifică există întrebări legate de componente mai robuste, unde e plauzibil ca unele materiale să reziste mai mult sau să lase urme detectabile. Dacă poți măsura mai fin unde, cum și când are loc fragmentarea, devine mai ușor să verifici, pe cazuri reale, ce ajunge efectiv mai jos și în ce condiții.
Însă contextul general nu se simplifică: reintrările se înmulțesc pe măsură ce cresc lansările și pe măsură ce tot mai mulți sateliți ajung la final de viață, iar riscul pentru aviație, deși rămâne mic, începe să fie tratat mai serios tocmai din cauza volumului. Închiderea de spațiu aerian din 2022 a fost un semnal că aviația plătește deja costul incertitudinii, iar orice metodă care poate îngusta rapid coridorul real de trecere, chiar și după ce reintrarea s-a produs, ajută atât la analize, cât și la decizii mai bine calibrate data viitoare.
