Televiziunea a cunoscut de-a lungul deceniilor numeroase standarde tehnice „exotice”, proiecte ambițioase care promiteau imagini mai clare, culori mai vii sau funcții noi, dar care nu au mai ajuns niciodată în sufrageriile noastre. Unele au fost propuneri revoluționare abandonate înainte de lansare, altele au supraviețuit doar în teste ori demonstrații limitate. În spatele fiecărui astfel de eșec stau povești fascinante cu ingineri entuziaști, competiții industriale și decizii strategice care au făcut diferența între un standard adoptat pe scară largă și unul rămas în cărțile de istorie.
 |
| Standarde tv abandonate - Imagine decorativă creată digital |
Să ne întoarcem puțin în timp. În anii ’50, când televiziunea color era Sfântul Graal tehnologic, americanii aproape au avut parte de un sistem bizar: CBS propusese un standard color secvențial, inventat de Peter Goldmark, ce folosea un disc mecanic cu filtre roșu-verde-albastru care se învârtea în fața camerei și a ecranului. Imaginați-vă: imaginea era împărțită în trei cadre succesive (unul roșu, unul albastru, unul verde) contopite de ochiul privitorului într-o singură scenă colorată. Ca să evite pâlpâirea, rata de cadre trebuia să crească mult peste cea a televiziunii alb-negru obișnuite. De aceea, rezoluția verticală a trebuit redusă la 405 linii (de la 525) pentru a comprima semnalul în lățimea de bandă de 6 MHz a unui canal TV. Cu alte cuvinte, calitatea imaginii era sacrificată serios ca să încapă „culorile” în canal. Sistemul CBS nu era compatibil cu televizoarele alb-negru existente, un telespectator cu vechiul televizor vedea doar "purici".
Totuși, CBS a mers înainte. În 1950, autoritatea de reglementare (FCC) a aprobat acest standard ca fiind standardul oficial de televiziune color în SUA. Au început transmisiuni color experimentale și chiar show-uri difuzate regulat în 1951 în sistemul CBS. Au fost vândute câteva sute de televizoare compatibile, fabricate chiar de CBS (pentru că marii producători precum RCA sau Philco refuzaseră să producă aparate incompatibile cu sistemul lor alb-negru).
Dar minunea a ținut foarte puțin. În octombrie 1951, la nici patru luni de la debutul oficial al emisiunilor color, CBS a oprit totul. Oficial, motivul a fost criza Războiului din Coreea: guvernul a invocat necesitatea economisirii materialelor strategice și a interzis producția de televizoare color pentru public. Neoficial însă, toată lumea și-a dat seama că sistemul era un proiect terminat: publicul nu era deloc încântat să-și arunce televizoarele alb-negru pentru un sistem experimental, iar competiția (RCA) lucra deja la ceva mai bun. Câteva sute de aparate vândute și o mână de transmisiuni, cam acesta a fost palmaresul primului standard color ratat. Până în 1953, CBS a recunoscut înfrângerea și și-a retras sistemul, deschizând calea pentru standardul rival, color NTSC (sistemul RCA/NBC adoptat la finalul lui 1953). Pe scurt, televizorul cu disc colorat a rămas o ciudățenie de muzeu, dovada că uneori a fi „primul” nu garantează succesul comercial.
Europa postbelică a avut și ea drumul ei sinuos. Francezii, de pildă, au făcut o alegere curajoasă în 1949: au lansat un standard alb-negru de înaltă definiție pentru epocă, cu 819 linii, dublu față de liniile sistemelor anglo-saxone (405) sau americane (525). Imaginea era superbă pentru anii ’50, însă când a venit timpul televiziunii color, acest sistem s-a dovedit o fundătură. Transmisia la 819 linii consuma prea multă lărgime de bandă, iar adaptarea la color era complicată. S-au făcut încercări să se adapteze standardul la color (inclusiv experimente cu SECAM pe 819 de linii), dar fără succes. În anii ’60, restul Europei trecuse la standardul de 625 de linii cu versiuni de color PAL sau SECAM, așa că Franța a trebuit să facă pasul înapoi. Au început treptat să abandoneze transmisiile pe 819 de linii; ultimele emițătoare 819 au fost oprite în 1983-1985. Practic, publicul francez a apucat doar emisiuni alb-negru pe 819 linii, iar visul unui „super-standard” local s-a pierdut înainte să prindă vreodată culoare.
În Regatul Unit s-a întâmplat invers: britanicii porniseră televiziunea în anii ’30 cu 405 linii, iar colorul l-au introdus abia când au adoptat standardul european de 625 de linii (PAL). De fapt, și britanicii testaseră culoarea pe vechiul 405 (erau demonstrații NTSC în anii ’50) dar au realizat că n-are rost să colorezi un sistem depășit. Așa că au preferat să treacă toți la 625 linii și color PAL prin 1967, menținând o vreme ambele standarde (alb-negru 405 și color 625) până au stins definitiv vechiul sistem în 1985.
Nici alte țări europene n-au fost scutite de tentative eșuate. Italia, de exemplu, aproape că și-a făcut propriul standard de televiziune color: la începutul anilor ’70, compania Indesit împreună cu ingineri locali au pus la punct un sistem numit ISA (Identificazione a Soppressione Alternata), care promitea calitate superioară. Din păcate pentru ei, ISA a venit târziu, când deja standardul german PAL devenise favorit european. Adoptarea ISA ar fi însemnat ca Italia să rămână izolată tehnologic, cu costuri economice mari. În cele din urmă s-a luat decizia pragmatică de a abandona ISA și de a îmbrățișa PAL în 1975.
Și blocul estic a avut idei proprii: Uniunea Sovietică, folosind inițial SECAM-ul francez ca bază pentru TV color, a cochetat cu variante hibrid între SECAM și PAL, încercând să obțină ce-i mai bun din ambele. Două astfel de sisteme, numite poetic TRIPAL și NIIR, au fost dezvoltate experimental în laboratoarele sovietice. Se pare că URSS nu era pe deplin mulțumită nici de SECAM-ul francez (plin de limitări), dar nici nu voia să „importe” integral tehnologia occidentală PAL, așa că cercetătorii sovietici au mixat concepte. Rezultatul? Două himere tehnologice care n-au depășit stadiul de test, nici TRIPAL, nici NIIR nu au ajuns vreodată în emisie comercială. Până la urmă, țările din est au continuat cu SECAM-ul clasic (în anii ’70-’80), ca apoi, după 1990, să-l abandoneze ele însele în favoarea PAL-ului sau direct a digitalului. (România, de pildă, a emis color în SECAM, dar după ’90 a trecut la PAL rapid, ca să fie compatibilă cu restul continentului, un fel de a recunoaște tacit eșecul acelui standard regional).
De fapt, povestea marilor standarde eșuate devine și mai interesantă odată cu apariția televiziunii de înaltă definiție. Astăzi luăm de bune HD-ul și Ultra HD-ul digitale, însă puțină lume știe că primele sisteme HDTV s-au născut în anii ’80 pe analogic și s-au stins tot acolo. Cea mai faimoasă tentativă a fost în Japonia. În 1968, institutul public NHK și-a propus să sară cu televiziunea direct într-o nouă eră a calității. Au denumit proiectul Hi-Vision și, după ani de cercetare prin anii ’70, au produs un standard analogic impresionant: 1125 linii totale (dintre care 1035 linii active de imagine), scanare întrețesută la 60 de câmpuri pe secundă, format lat 16:9, cu mult înainte ca restul lumii să viseze la ecrane late. Practic, rezoluția verticală era de peste dublul sistemelor obișnuite (525 linii NTSC sau 625 linii PAL), iar aspectul 16:9 dădea un aer cinematografic. Hi-Vision a adus și sunetul la un alt nivel: folosea patru canale audio independente (un sistem 3+1: stânga, centru, dreapta + un canal ambiental în spate), codificate digital PCM, practic un precursor al sunetului surround modern.
Toate bune, dar cum transmiți un asemenea monstru analogic? Un singur canal HD japonez ar fi ocupat cam 20-25 MHz lățime de bandă, inacceptabil de lat atât în eter, cât și pe satelit. Soluția NHK a fost ingenioasă: un sistem de compresie analogică numit MUSE (Multiple sub-Nyquist Sampling Encoding). Prin trucuri de eșantionare, reducerea alternantă a rezoluției pe detalii în mișcare și „împrăștierea” informației de înaltă definiție pe mai multe cadre, MUSE reușea să înghesuie semnalul HD într-o bandă de circa 8 MHz. În esență, imaginea completă HD era reconstruită din patru cadre consecutive, iar dacă ceva se mișca rapid, rezoluția scădea local pentru a preveni neclaritatea excesivă. Un compromis complex, însă pe ansamblu Hi-Vision chiar funcționa.
Japonezii au început transmisiile experimentale prin satelit în 1989, iar în 1994 NHK a lansat un canal regulat de satelit BS-HiVision care emitea câteva ore pe zi în sistemul analogic HD. S-au fabricat și echipamente pentru consumatori entuziaști: videorecordere W-VHS (Wide VHS) capabile să înregistreze programele Hi-Vision pe casete speciale, ba chiar și un LaserDisc Hi-Vision (Panasonic și Pioneer au scos playere pe la mijlocul anilor ’90 pentru aceste discuri HD). Era, dacă vreți, o încercare de a crea un ecosistem HD analog complet, paralel cu standardele existente.
Ce nu a mers, totuși? În primul rând, lipsa conținutului și a publicului. La apogeu, existau doar câteva canale japoneze care transmiteau în Hi-Vision/MUSE, deci puține motive pentru publicul larg să dea mii de dolari pe un televizor și un tuner special. Vorbim de prețuri exorbitante: la începutul anilor ’90, un TV analogic HD costa și 30.000 de dolari, deci doar instituțiile și câțiva bogați excentrici și le permiteau. În al doilea rând, limitările tehnologice: imaginea Hi-Vision, deși impresionantă, suferea la scene rapide (tehnica MUSE de „dot interlacing” crea pierderi de detaliu la panoramări bruște, uneori vedeai efectiv cadrul estompat). În plus, deși 8 MHz păreau puțin față de 20 MHz cât ar fi cerut semnalul necomprimat, tot era mult pentru standardele de difuzare. În Europa, unde rețeaua de difuzare era în 50 Hz, sistemul japonez de 60 Hz oricum nu se potrivea, industria europeană nici n-a vrut să audă de el. Iar în America, deși NHK a încercat să-l propună (a făcut demonstrații în 1987 la Washington, stârnind îngrijorarea politicienilor că „vor veni japonezii cu HDTV-ul lor”), Hi-Vision a fost considerat nepractic: ocuparea spectrală de 8 MHz era prea mare pentru rețeaua americană de televiziune terestră (unde canalele TV erau gândite tot la 6 MHz ca în NTSC).
Finalmente, lovitura de grație a venit de la progresul digital. Prin 1994-1995, apăruseră deja DVD-urile și compresia digitală MPEG-2, iar televiziunile din întreaga lume pregăteau tranziția la difuzarea digitală, mult mai eficientă. Degeaba era Hi-Vision „înaintea timpului său”, timpul lui efectiv a expirat când digitalul a devenit viabil. Japonezii au tras concluzia: în 2000 au adoptat și ei un standard HDTV digital (ISDB-T) similar cu cele occidentale, iar vechiul canal analogic Hi-Vision a fost închis în 2007. Hi-Vision rămâne astfel un standard abandonat, deși nu complet fără urmări: multe idei tehnice au fost preluate ulterior (de exemplu, comprimarea prin subsampling a prefigurat subsampling-ul cromatic JPEG/MPEG, iar formatul 16:9 și conceptul de sunet multicanal au devenit norma în era digitală).
Europa nu a stat nici ea degeaba în cursa HDTV, ba chiar a avut propriul proiect eșuat: HD-MAC. A nu se confunda cu Hi-Vision-ul japonez, HD-MAC era un standard european conceput la sfârșitul anilor ’80 sub egida proiectului Eureka 95, finanțat de Comisia Europeană. Ideea era să ofere televiziune de înaltă definiție în Europa înainte ca japonezii sau americanii să domine piața, un fel de proiect de mândrie tehnologică europeană. Tehnic, HD-MAC combina elemente analogice și digitale: folosea sistemul MAC (Multiplexed Analogue Components) pentru video (un semnal analogic component separat luminanță-crominanță, considerat superior PAL/SECAM deoarece elimina interferențele dintre culoare și luminozitate) și atașa sunet digital (de tip NICAM) și date în intervalele de sincronizare. Rezoluția? 1250 de linii (dintre care 1152 active), 50 de cadre pe secundă, scanare întrețesută, format 16:9. Era foarte apropiat ca performanță de sistemul japonez (de fapt ușor mai multe linii, dar frame rate mai mic), doar că adaptat la rețeaua europeană de 50 Hz.
Uniunea Europeană a investit masiv: la Olimpiada din 1992 (Barcelona) s-au făcut transmisiuni demonstrative în HD-MAC, cu circa 100 de televizoare prototip plasate în locuri publice pentru ca oamenii să vadă „miracolul”. Numai că, la fel ca în Japonia, și aici a fost prea puțin și prea târziu. După 1992, finanțarea publică a început să scadă, iar companiile au devenit tot mai sceptice. Pe de o parte, televizoarele capabile să afișeze HD-MAC erau scumpe și inexistente pe piață (cele 100 de receivere fuseseră niște proiectoare retro special adaptate). Pe de altă parte, tehnologia digitală bătea la ușă și în Europa. Chiar în 1993, EBU și Comisia Europeană au tras linie și au hotărât să abandoneze HD-MAC, redirecționând toate eforturile către nou-născutul consorțiu DVB (Digital Video Broadcasting). Decizia a fost strategică: în loc să mai pompeze bani într-un sistem analogic complicat și practic nefuncțional comercial, Europa a pariat pe standardele digitale (care s-au și concretizat câțiva ani mai târziu în DVB-S, DVB-T etc.). Astfel, HD-MAC s-a stins oficial prin 1993. Rămâne în urmă ca o curiozitate, un sistem HDTV analogic european care ar fi putut fi, dar n-a fost.
Menționam sistemul MAC; acesta însuși merită o paranteză, pentru că face parte din familia standardelor semi-abandonate. MAC a fost gândit la începutul anilor ’80 de către autoritatea britanică IBA, ca un format de transmisiune prin satelit care să evite dezavantajele PAL și SECAM. Spre deosebire de televiziunea analogică clasică, în MAC semnalul de luminanță și cel de crominanță nu erau transmise simultan în frecvență, ci succesiv în timp (multiplexare în timp). Cu alte cuvinte, fiecare linie de imagine transmitea întâi informația de luminozitate, apoi pe cea de culoare, eliminând efectul de dot crawl și alte neajunsuri ale compozitului analogic. Audio era transmis digital (similar NICAM) și se putea cripta relativ ușor pentru televiziune cu plată. Un alt avantaj al MAC: era indiferent de PAL/SECAM. Ideea era ca țările Europei, indiferent ce sistem analogic de culoare foloseau, să poată recepționa prin satelit același semnal MAC (și receptorul îl convertea apoi eventual în PAL sau SECAM local). EBU a standardizat mai multe variante: C-MAC pentru satelit direct cu bandă largă (22 MHz), D-MAC pentru cablu broadband (aproximativ 10.5 MHz) și D2-MAC pentru satelit cu bandă mai îngustă (~7.8 MHz) și cablu cu bandă îngustă. Ba chiar exista și B-MAC (folosit în unele rețele: de exemplu la armata americană și în Africa de Sud în anii ’90) și un A-MAC de test în laborator (doar prototip, niciun post TV nu l-a folosit vreodată). La mijlocul anilor ’80, Comunitatea Europeană chiar a dat o directivă prin care încerca să impună MAC ca format obligatoriu pentru noile transmisii pe satelit. Se investeau subvenții, se visa că MAC va fi puntea către viitorul HDTV (de unde și legătura cu HD-MAC).
Ce s-a întâmplat? Piața a reacționat rece. În ciuda presiunilor politice, marile televiziuni comerciale și operatorii satelit (excepție făcând țările scandinave) au evitat MAC, preferând să emită tot în PAL sau SECAM, care erau mult mai ieftine ca echipamente. Astra, primul mare sistem pan-european de sateliți comerciale (1989), a ignorat complet MAC și a dat direct drumul la zeci de canale în PAL analogic, lovitura de grație pentru acest standard impus birocratic. Televiziunile nordice și câteva posturi pan-europene (TV5, Eurosport, MTV Europe) au adoptat totuși D2-MAC pe anumiți sateliți prin anii ’90, în parte datorită calității mai bune și a sunetului stereo digital. Însă a fost o tranziție scurtă și confuză: până la începutul anilor 2000, odată cu apariția difuzării digitale (DVB-S), toate aceste canale au migrat la digital, iar D-MAC/D2-MAC au dispărut complet. Prin România, puțini au prins D2-MAC, doar pasionații de antene parabolice care-și cumpăraseră receptoare capabile pentru sateliții nordici. Prin 2006 deja ultimul transponder D2-MAC din Europa (din Scandinavia) se stingea. Astăzi MAC stă în manuale ca o etapă intermediară, importantă tehnologic (pentru că a demonstrat conceptul de transmisie component analogică și criptare EuroCrypt), dar practic un standard abandonat comercial.
Întorcându-ne la standardele video abandonate, să nu uităm și așa-numitele sisteme EDTV (Enhanced Definition TV), adică formatele intermediare între SD și HD. Europenii au scos în anii ’90 PALplus, iar japonezii au avut Clear-Vision, ambele menite să ofere o imagine mai bună pe televiziunea analogică standard. PALplus a fost gândit ca o extensie compatibilă a sistemului PAL pentru epoca widescreen. În anii ’90 începeau să apară primele televizoare 16:9, dar transmisiile TV erau tot 4:3. PALplus permitea difuzarea unor programe 16:9 letterbox cu calitate îmbunătățită: practic, pe linii ascunse ale imaginii se trimiteau informații auxiliare („vertical helper”) care, în combinație cu un decodor special din televizor, refăceau detaliul pierdut din benzile negre de sus și jos. Rezultatul: pe un TV echipat PALplus, filmul în format lat arăta mai clar, cu rezoluție mărită pe verticală, și fără artefacte pe contururi. În plus, PALplus includea și un mod de transmisie cu scanare progresivă (EDTV 50 Hz progresiv) pentru surse de calitate înaltă, un fel de precursor analogic al 576p. Toate acestea erau făcute însă în așa fel încât televizoarele vechi să poată afișa totul (doar că vedeau varianta letterbox obișnuită, mai neclară). S-a investit mult entuziasm: consorții de televiziuni publice (ARD, ZDF, BBC etc.) și producători (Philips, Nokia, Grundig ș.a.) au colaborat la standard. Prin 1993-1994 au început primele emisiuni experimentale în PALplus în Europa de Vest. Până în 1998, vreo 9 țări europene difuzau regulat programe 16:9 în acest format, iar PALplus devenise cel mai folosit standard de transmisie wide analog din lume.
Chiar și așa, adoptarea a fost limitată la Europa și a depins mult de politicile locale ale televiziunilor. De exemplu, în Belgia și Germania televiziunile publice difuzau aproape tot ce produceau în 16:9 folosind PALplus, pe când în Grecia sau Portugalia încercările au fost sporadice și au eșuat din lipsă de interes. Problema era că, în absența unui decodor PALplus (care nu era chiar ieftin), publicul cu televizoare 4:3 vedea doar o imagine letterbox micșorată, uneori percepută ca fiind „mai rea” decât ecranul plin 4:3. În plus, aparatele TV 16:9 oricum aveau circuite de îmbunătățire a imaginii (100Hz, filtre comb etc.), așa că avantajele PALplus nu erau evidente pentru consumatorul de rând. Și apoi… a venit iar digitalul. La începutul anilor 2000, odată cu DVD-urile anamorfice și transmisiile DVB, problema 16:9 s-a rezolvat elegant digital. PALplus a devenit rapid irelevant și a dispărut odată cu semnalul analogic oprit prin 2010. Un destin similar l-a avut și Clear-Vision în Japonia. Acolo, înainte de era HD, au modernizat vechiul NTSC prin două upgrade-uri numite EDTV-I („Clear-Vision”) și EDTV-II („Wide-aspect Clear-Vision). Clear-Vision adăuga compensare de ecou (ghost cancellation), sunet digital stereo și posibilitatea transmisiilor în 16:9 letterbox, cam în stilul PALplus. Japonia a introdus aceste îmbunătățiri spre finalul anilor ’80; de exemplu, sistemul Clear-Vision era operațional din 1989 pe NHK. Rezultatul: televiziunea analogică japoneză din anii ’90 avea culori mai stabile și sunet Hi-Fi (practic, similar NICAM-ului european). Dar, la fel, totul a fost tranzitoriu: când a început era HDTV digital, nimeni nu a mai investit în aceste „cârpeli” analogice. Până la urmă, atât PALplus cât și Clear-Vision au fost punți către nicăieri, eforturi considerabile pentru câțiva ani de îmbunătățiri, înainte ca standardele digitale să le măture definitiv.
Nu doar imaginea a cunoscut experimente eșuate, ci și sistemele de sunet și interactivitate. În anii ’80, când televiziunea stereo abia se lansa, au existat mai multe sisteme concurente: de pildă, germanii promovau standardul Zweikanalton A2 (sunet analogic cu două purtătoare FM), în timp ce britanicii și francezii au mers pe NICAM (sunet digital compresat integrat în semnal), care s-a dovedit superior și a fost adoptat în toată Europa. Alte idei precum sunet cvadrafonic la TV au rămas experimente de laborator. Sistemul japonez Hi-Vision, amintit mai sus, a fost probabil singurul care a adus un format audio multicanal (4 canale PCM) în transmisiuni, însă cum Hi-Vision a eșuat, acel sunet 3-1 a rămas doar o curiozitate istorică. Abia cu apariția DVD și a televiziunii digitale s-a trecut la surround 5.1 (Dolby Digital) pe scară mai largă.
Cât despre interactivitate, cine mai folosește teletextul? Lansat în anii ’70, teletextul clasic (sistemul britanic Ceefax și versiunea franceză Antiope) a fost un succes, dar tentativele de a-l moderniza au cam eșuat. Francezii au abandonat repede Antiope în favoarea standardului anglo-german (compatibil pan-european) la mijlocul anilor ’80, recunoscând practic că încercarea lor de teletext separat n-a prins la public. Mai târziu, în era digitală timpurie, europenii au visat portaluri interactive pe televizor: MHP (Multimedia Home Platform), o platformă middleware DVB bazată pe Java, standardizată prin 2000, promitea o revoluție: home banking de pe telecomandă, jocuri, informații la cerere. Italia a fost mare susținătoare (au impus MHP pe televiziunea digitală terestră la începutul anilor 2000, punând la dispoziție aplicații de teletext îmbunătățit și servicii guvernamentale interactive). Dar sincer, MHP a fost un elefant tehnologic într-un magazin de porțelanuri. Decodoarele erau scumpe și lente, dezvoltarea aplicațiilor complexe nu a atras posturile, iar publicul nu părea interesat să navigheze meniuri greoaie pe ecranul TV. După câțiva ani, efortul a fost în mare parte abandonat: MHP nu și-a îndeplinit promisiunea inițială, recunoșteau analiștii industriei. În restul Europei, țări ca Marea Britanie sau Franța au preferat soluții mai simple (MHEG-5 sau aplicații proprietare), iar ulterior conceptul de interactivitate TV s-a reproiectat sub forma mult mai simplificată a HbbTV (bazat pe HTML, apărut după 2010). Cu alte cuvinte, încă un standard muncit la care s-a renunțat discret. Nici în SUA lucrurile n-au stat diferit: acolo un echivalent al MHP numit OCAP/tru2way (pentru cablu digital) a fost lansat cu surle și trâmbițe și a sfârșit uitat, iar teletextul (numit acolo Closed Captioning și alte servicii de date) a rămas la nivel rudimentar până când internetul a preluat și rolul de interactivitate.
În fine, un capitol aparte: standardele de transmisie mobilă și 3D, promisiuni recente, eșecuri sonore. Prin anii 2000, pe măsură ce telefoanele mobile evoluau, mulți au crezut că viitorul televiziunii este „în buzunar”. S-au dezvoltat standarde speciale pentru transmisii TV către dispozitive mobile: europenii au scos DVB-H (Digital Video Broadcasting – Handheld), americanii ATSC-M/H (Mobile/Handheld), iar Qualcomm a pariat pe propriul sistem numit MediaFLO. Ce promiteau ele? Să poți urmări canale TV în direct pe ecranul telefonului, recepționate prin antenă, nu prin internet. DVB-H, de exemplu, este extensie a DVB-T menită să economisească energie la recepția pe baterie (printr-o tehnică de time slicing, telefonul pornea receptorul doar temporar, când venea „pachetul” de date al canalului dorit). A fost standardizat în 2004 și chiar promovat de UE; la un moment dat, Bruxelles-ul îl numise „tehnologia preferată pentru televiziune mobilă”. Italia, Finlanda, Olanda au lansat servicii DVB-H comerciale pe la 2006-2008, operatori de telefonie au vândut telefoane cu tuner. La fel, în SUA, Qualcomm a investit peste 800 milioane $ în MediaFLO, creând un întreg network (denumit FLO TV); Verizon și AT&T ofereau abonamente pentru mobile TV cu câteva canale. Din păcate, momentul nu putea fi mai prost: chiar atunci smartphone-urile și conexiunile 3G/4G explodau, iar utilizatorii preferau deja streamingul pe internet decât o ofertă limitată de canale clasice pe telefon. DVB-H s-a lovit și de lipsa de voință a operatorilor de telefonie: aceștia controlau piața telefoanelor și nu erau încântați să includă receivere DVB-H care să dea utilizatorilor „gratuit” TV, mai bine îi țineau pe streaming plătit. Rezultatul? Un eșec total. În 2016, consorțiul DVB a recunoscut oficial că DVB-H (și ruda sa prin satelit DVB-SH) au fost un eșec comercial. Ultima țară care mai avea vreo rețea DVB-H, Ucraina, a început și ea să o închidă în favoarea DVB-T2 prin 2019. MediaFLO în State a dispărut și mai repede: după câțiva ani de pierderi, Qualcomm a închis în martie 2011, închizând serviciul FLO TV și vânzând spectrul către AT&T. Iar standardul american ATSC-M/H, introdus în 2009, a sucombat în tăcere; practic n-a reușit să atragă nici radiodifuzori, nici producătorii de telefoane. În 2021 era deja catalogat drept un eșec comercial de manual. Dacă vă întrebați câți oameni au folosit vreodată ATSC-M/H, răspunsul sincer e: foarte puțini, deși teoretic sute de stații locale emiteau semnal mobil la un moment dat, aproape nimeni nu avea gadgeturile compatibile. Între timp, consumul de video pe mobil a explodat, dar ca streaming online, nu ca difuzare broadcast. Această lecție dură a pus practic capăt erei „televiziunii mobile” de tip broadcast. Viitoarele standarde (precum ATSC 3.0) prevăd și ele recepție pe device-uri mobile, dar după precedentele eșecuri, entuziasmul e rezervat.
La fel de rezervat a devenit publicul și față de televiziunea 3D, alt standard promovat puternic și abandonat rapid. Pe la 2010, după succesul filmului Avatar în cinematografe, producătorii de televizoare au împins 3D-ul în living, ecrane 3D, ochelari activi, tot tacâmul. Au apărut și standarde de transmisie 3D: consorțiul DVB a creat specificații pentru DVB-3DTV, permițând difuzarea de conținut stereoscopic (fie în format „side-by-side”, fie „top-bottom”). Practic, era un mod de a împacheta două imagini (pentru ochiul stâng și drept) în cadrul unui singur canal HD. Câteva posturi de sport și filme au lansat versiuni 3D (Sky 3D în Marea Britanie, ESPN 3D în SUA ș.a.). Însă foarte curând, entuziasmul publicului a pălit: puțini doreau să stea cu ochelari prin casă, conținutul 3D era puțin și uneori chinuit (meciurile de fotbal în 3D, de exemplu, nu prea impresionau), iar tehnologia avea probleme (jumătate din rezoluție efectivă în unele formate, imagini întunecate etc.). După 2-3 ani, majoritatea canalelor 3D s-au închis, iar producătorii de TV au încetat să mai promoveze 3D-ul. Standardul DVB-3DTV există formal pe hârtie, dar putem spune că a fost abandonat de piață înainte să apuce să devină „normă”, a rămas o modă pasageră, nu o schimbare durabilă.
Din toate aceste istorii, ce concluzie tragem? Că drumul tehnologiei TV e pavat cu experimente eșuate, dar fiecare a contribuit totuși cu ceva, fie o lecție despre ce-și dorește (sau nu) publicul, fie un pas intermediar către un standard mai bun. Multe standarde pierdute au fost pietre de temelie pentru succesele ulterioare. MPEG-3, de exemplu, era planificat inițial ca standard separat pentru compresia HDTV la 20-40 Mbit/s, dar s-a descoperit repede că MPEG-2 putea fi extins și pentru HD, așa că MPEG-3 a fost anulat și integrat în MPEG-2. De aceea nu există „MPEG-3 video” în istorie, saltul a fost direct la MPEG-4. Standardul BBC Dirac, un codec video alternativ, n-a prins la scară largă, însă subsetul lui (SMPTE VC-2) e folosit în producții profesionale, iar conceptul de compresie wavelet a influențat dezvoltarea codec-urilor moderne. Chiar și sistemul mecanic al lui CBS sau analogicele HD au lăsat ceva moștenire: NTSC-ul lui RCA a preluat de la CBS ideea cadrelor intercalate (fără discul color, desigur), iar standardele digitale de astăzi se trag direct din specificațiile fixate în anii ’90 (rezoluția HDTV de 1080 linii și formatul 16:9 au fost convenite încă din 1990 în CCIR Rec.709, inspirate și din Hi-Vision și din HD-MAC). Cu alte cuvinte, chiar dacă publicul nu a văzut niciodată televiziunea color cu roți dentate sau pe cea HD analogică, acele proiecte au împins limita cunoașterii și ne-au adus, prin încercare și eroare, la sistemele de azi.
În încheiere, să trecem în revistă câteva dintre cele mai interesante standarde TV abandonate și soarta lor:
CBS Field-Sequential Color (SUA, aprobat 1950) – Propus de CBS/Peter Goldmark. Sistem color mecanic cu disc, 405 linii/24 fps (144 câmpuri/s), necompatibil cu televizoarele alb-negru. Scop: introducerea culorilor în TV înaintea rivalilor. Abandonat în 1951, după doar câteva luni de emisii, din cauza incompatibilității și a lipsei de interes public. Înlocuit de standardul NTSC compatibil (RCA).
Sistemul 819 linii color (Franța, anii ’50-’60) – Dezvoltat de ORTF/Compagnie Française de Télévision. Standard alb-negru de înaltă rezoluție (819 linii) care s-a încercat a fi adaptat la color SECAM. Scop: calitate superioară imaginii TV post-WWII. Abandonat treptat; transmisiile 819 au încetat definitiv în 1985, Franța trecând la 625 linii/PAL-SECAM ca restul Europei, din cauza incompatibilității cu color și a izolării față de standardele comune.
Sisteme hibride PAL/SECAM sovietice (TRIPAL, NIIR) (URSS, anii ’60-’70) – Propuse de institutele de cercetare sovietice (NIIR etc.). Scop: îmbunătățirea colorului (rezolvarea limitărilor SECAM) combinând principii PAL/SECAM. Rezultat: nu au depășit faza de test în laborator. Abandonate din motive tehnice și politice; URSS a rămas pe SECAM până la tranziția la digital/PAL din anii ’90.
Indesit ISA (Standard color italian) (Italia, 1973) – Propus de Indesit/SEIMART. Scop: standard național de culoare cu calitate peste PAL. Abandonat în 1975 de guvernul italian, pentru a evita izolarea tehnologică; s-a adoptat în schimb PAL, deja răspândit internațional.
Hi-Vision / MUSE (Japonia, 1979-1989 dezvoltare; lansat 1994) – Dezvoltat de NHK. Standard analog HDTV 1125/60i, 16:9, audio 4 canale. Folosea compresie analogică MUSE pentru a reduce banda la ~8 MHz. Scop: pionierat HDTV global, înlocuirea NTSC. Implementare limitată: transmisii de test din 1989, canal satelit 1994-2007. Abandonat complet odată cu adoptarea HDTV digitale ISDB (2000); considerat eșec comercial din cauza costurilor uriașe și a apariției sistemelor digitale superioare
HD-MAC (Eureka 95) (Europa, 1986 propus; 1992 testat) – Dezvoltat de consorțiul EBU/UE. Standard analog HDTV 1250/50i, 16:9, pe bază de D2-MAC modificat. Scop: HDTV european înaintea concurenței, cu compatibilitate parțială analogică. Difuzat experimental (Olimpiada 1992 – 100 receivere de test). Abandonat oficial în 1993; eforturile redirecționate spre DVB digital, dat fiind progresul tehnologic și lipsa echipamentelor accesibile.
MAC (D-MAC/D2-MAC) (Europa, standardizat 1985) – Propus de IBA/EBU. Sistem analog de transmisie component (luminanță/crominanță separate în timp) cu sunet digital. Scop: îmbunătățirea calității și creare punte spre viitor (HD). Adoptare foarte limitată (doar unele rețele satelit/cablu în Europa de Nord și servicii speciale). Abandonat complet până în ~2000 odată cu tranziția la DVB, din cauza costurilor și a preferinței industriei pentru PAL/SECAM mai ieftine.
PALplus (Europa, 1993 lansat) – Dezvoltat de consorțiu european (Germania, UK etc.). Sistem analog EDTV compatibil, pentru transmisiuni 16:9 pe 625 linii, cu semnal de îmbunătățire a rezoluției și mod progresiv opțional. Scop: tranziție către ecrane late, calitate sporită păstrând compatibilitatea. Implementat temporar în ~9 țări (1994-2000). Abandonat după 2000 din cauza adoptării pe scară largă a televiziunii digitale (DVB) și a HDTV, care au făcut PALplus irelevant.
Clear-Vision / EDTV-II (Japonia, 1989 lansat) – Dezvoltat de NHK/industria japoneză. Extensie NTSC analog: EDTV-I cu filtre anti-ecou și sunet digital stereo, EDTV-II cu opțiune 16:9 letterbox. Scop: îmbunătățirea calității imaginii și sunetului în sistem analog, concura cu PALplus. Operațional la NHK din 1989. Abandonat pe parcursul anilor ’90, odată cu introducerea televiziunii digitale HD în Japonia; rămâne un standard de tranziție de scurtă durată.
MPEG-3 (International, 1991 planificat) – Proiect al grupului MPEG. Scop: codec video special pentru HDTV (~20-40 Mbit/s). Abandonat înainte de finalizare, deoarece s-a constatat că MPEG-2 putea acoperi și HDTV (profilurile High Profile ale MPEG-2 au preluat rolul). Astfel, „MPEG-3” a rămas doar o notă istorică (deși confuzia cu MP3 – care e audio MPEG-1 Layer III – persistă uneori).
Dirac video codec (UK, 2008 lansat) – Dezvoltat de BBC R&D. Codec video open-source bazat pe transformate wavelet, destinat HDTV/UHD, competitor teoretic pentru H.264. A fost standardizat parțial ca SMPTE VC-2 (variantă profesională intra-frame). Scop: alternativă royalty-free la codecurile MPEG. În practică, Dirac în forma completă nu a prins la distribuție largă, a rămas mai mult în cercuri de nișă, fiind în mare măsură abandonat ulterior (BBC folosind VC-2 doar pentru unele aplicații interne). Codec-urile ulterioare (AV1 ș.a.) au preluat însă conceptul de compresie avansată fără taxe, deci Dirac a fost un pionier necesar.
DVB-H (Digital Video Broadcasting – Handheld) (Europa, 2004 standardizat) – Dezvoltat de DVB Project. Format de difuzare TV digitală către dispozitive mobile, bazat pe DVB-T cu optimizări de consum (time-slicing). Adoptat ca standard ETSI și susținut de UE ca soluție unică pentru televiziune mobilă. Implementări: câteva rețele pilot/comerciale 2006-2010 în Europa (Italia, Finlanda, Olanda, Elveția ș.a.). Abandonat complet până în 2015, din cauza lipsei de suport din partea operatorilor și a competiției cu streamingul online; recunoscut ca eșec comercial de către consorțiu.
MediaFLO (SUA, 2007 lansat) – Dezvoltat de Qualcomm. Sistem proprietar de TV mobil în bandă UHF (toate componentele, de la standard la receivere, controlate de Qualcomm). Serviciu comercial FLO TV disponibil 2007-2011 (prin operatori ca Verizon). Abandonat în martie 2011 din lipsă de abonați; Qualcomm a închis rețeaua și a vândut spectrul. Motiv: concurența smartphone-urilor cu internet și costurile ridicate ale infrastructurii pentru o audiență insuficientă.
ATSC-M/H (Mobile/Handheld) (SUA, 2009 standardizat) – Dezvoltat de ATSC. Extensie a standardului digital terestru ATSC pentru recepție pe dispozitive mobile, menținând compatibilitatea cu emisia normală. Implementat experimental de unele stații locale, prin 2010. Nu a reușit să atragă interesul industriei sau consumatorilor; considerat eșec (practic, foarte puține receivere vândute). Astăzi este practic nefolosit, focusul mutându-se pe noul ATSC 3.0 (care însă se lovește de propriile dificultăți).
Lista de mai sus nu e exhaustivă, dar ilustrează cât de bogată e istoria televiziunii în bifurcații tehnologice care n-au dus nicăieri. Fie că vorbim de standarde de culoare, formate de linii, sisteme de sunet sau platforme interactive, fiecare decadă a avut inovațiile sale sortite eșecului. Nu trebuie însă privite doar ca ratări. deoarece multe au împins industria înainte, ca niște experimente necesare. Până la urmă, evoluția TV a fost un proces de selecție naturală a standardelor: cel mai flexibil, eficient și dorit de consumatori supraviețuiește. Iar noi, pasionații, rămânem cu poveștile savuroase, imaginându-ne cum ar fi arătat serile noastre în fața micului ecran dacă unele dintre aceste standarde ar fi prins viață comercială. Fascinant, nu-i așa? Fiecare standard care nu a avut succes ne amintește că, de fapt, televiziunea nu e doar despre divertisment, ci și despre un lung șir de încercări tehnice (unele strălucite, altele bizare) care au făcut posibil miracolul imaginii ajunse în casele noastre. Și cine știe câte asemenea experimente ne mai așteaptă în viitor, odată cu noile frontiere (8K, VR, holografie)? Cert e că inovația continuă, chiar dacă nu toate ideile vor vedea lumina zilei. Așa a fost mereu și, probabil, așa va fi și de acum înainte în minunata lume a televiziunii.
Marian
Gabriel
