Google a publicat un document amplu în care explorează o idee neobișnuită, dar logică dacă privim ritmul actual al inteligenței artificiale: mutarea centrelor de date în spațiu. Ai putea spune că sună ca un scenariu SF, însă argumentele sunt surprinzător de concrete. Totul pleacă de la o realitate simplă: modelele AI mari consumă din ce în ce mai multă energie, iar Pământul are limite când vine vorba de resurse, spațiu și răcire.
Dacă te întrebi de ce tocmai spațiul, explicația e destul de directă. Într-o orbită potrivită, panourile solare primesc lumină aproape continuu și pot produce până la de opt ori mai multă energie decât pe sol. Asta înseamnă că un centru de date aflat pe un satelit nu ar mai depinde de vreme, noapte sau amplasare geografică. Spațiul oferă energie constantă și, în plus, nu consumă teren, apă sau alte resurse locale. Documentul subliniază exact acest potențial energetic uriaș al Soarelui, de multe trilioane de ori mai mare decât nevoile actuale ale omenirii .
Cum ar funcționa aceste centre de date orbitale
Google imaginează un grup de sateliți mici, fiecare dotat cu panouri solare mari și cu procesoare TPU, cipurile specializate în calcul AI. În loc să fie un singur satelit gigantic (greu de construit, transportat și întreținut) sistemul ar fi format din multe unități mici, care zboară aproape una de cealaltă. Ele ar comunica prin legături optice, adică raze laser foarte precise, capabile să transmită date la viteze uriașe.
Pentru a menține aceste viteze, sateliții ar trebui să fie la distanțe de doar câteva sute sau zeci de metri unii de alții. Apropierea aceasta le permite să folosească echipamente similare cu cele din centrele de date de pe Pământ, unde comunicația dintre plăci depinde de viteza luminii pe distanțe mici. Analiza Google arată că se poate ajunge la performanțe de ordinul zecilor de terabiți pe secundă, cu tehnologiile optice deja existente .
Documentul oferă chiar și exemple matematice despre cum puterea semnalului scade odată cu distanța, motiv pentru care sateliții trebuie să fie foarte apropiați, formând o constelație compactă. Pe pagina 4 apar diagrame care ilustrează cum se schimbă forma acestui grup pe parcursul unei orbite, din cauza gravitației și a formei ușor aplatizate a Pământului .
Provocarea radiațiilor cosmice
Oricât de eficientă ar fi ideea, spațiul vine cu un obstacol major: radiațiile. Particulele de mare energie pot afecta componentele electronice, ducând la erori sau defecțiuni. Google a testat TPU-urile într-un accelerator de particule, simulând condițiile din orbită. Rezultatele au arătat că cipurile rezistă fără probleme la doza de radiație estimată pentru cinci ani de funcționare, cu mici erori rare în memoria HBM. Acestea sunt, însă, ușor de corectat prin metode software sau redundanțe .
Testele menționate în document au fost detaliate: fascicule de protoni, măsurători ale erorilor de memorie, comportamentul modulului în sarcini reale de învățare automată. În tabelul și graficele din secțiunea dedicată radiațiilor se arată că cea mai sensibilă zonă este memoria, nu procesorul în sine, iar erorile severe sunt foarte rare în regim normal de lucru .
Cât ar costa să lansăm așa ceva
Un proiect de acest fel depinde masiv de costul lansărilor. Aici apare o altă concluzie interesantă: dacă prețul pe kilogram lansat în orbită scade spre aproximativ 200 de dolari, diferența dintre costul unui centru de date pe orbită și unul terestru devine surprinzător de mic. Analiza pornește de la evoluția prețurilor SpaceX, urmărind cât a scăzut costul per kilogram de la primele rachete Falcon până la Falcon Heavy, apoi estimând ce ar însemna lansările cu Starship. Graficul de pe pagina 7 arată clar un trend de reducere continuă a prețului pe măsură ce crește masa totală lansată în timp .
Documentul oferă și un tabel comparativ cu puterea generată de diferite tipuri de sateliți (Starlink, OneWeb, Iridium) și cât ar costa lansarea pe kg/kW/an. Dacă lansările ajung la 200 de dolari per kg, prețurile devin comparabile cu costurile anuale de energie ale centrelor de date moderne din SUA, în unele cazuri chiar apropiate de zona minimă a intervalului .
Ce urmează
Pentru Google, acest proiect nu este doar o lucrare teoretică. Urmează fazele de testare în orbită, optimizarea sistemelor optice, dezvoltarea unor soluții de răcire viabile în vid și perfecționarea modului în care sateliții își mențin poziția. Documentul dedică o secțiune metodei de control al formației, cu algoritmi care pot folosi modele de învățare automată pentru a anticipa și ajusta orice mișcare nedorită, chiar și cele cauzate de variațiile gravitaționale sau de atmosfera rarefiată de la altitudine joasă .
Pe scurt, ideea nu e gata de implementare, dar este gândită pe termen lung. Dacă lansările devin suficient de ieftine și tehnologia optică evoluează, centrele de date din spațiu ar putea deveni o opțiune reală, în special pentru AI-ul care are nevoie de putere de calcul masivă și constantă.
Proiectul Suncatcher propune o schimbare de paradigmă: în loc să mai căutăm soluții pentru răcire, consum și extindere aici pe Pământ, Google se uită spre orbită. Spațiul oferă energie solară nonstop, un mediu fără praf, fără umezeală și fără variații climatice. Desigur, vine cu provocări proprii, dar documentul arată că o parte dintre acestea sunt deja abordabile.
E un proiect la început de drum, dar care poate influența modul în care vom gândi infrastructura digitală a viitorului. Dacă AI devine cu adevărat baza multor industrii, atunci și locul unde o găzduim va trebui să evolueze. Spațiul poate deveni următorul pas logic.
Documentul poate fi consultat dând click AICI.
