În jurul Pământului sunt deja aproximativ 15.000 de sateliți, iar cea mai mare parte din „trafic” stă în orbita joasă, LEO, care urcă până pe la 2.000 km altitudine. Pe măsură ce constelațiile mari se extind, spațiul din LEO devine tot mai aglomerat, iar asta înseamnă mai multă coordonare, mai multe manevre de evitare și, inevitabil, mai multă presiune pe regulile de siguranță și pe sistemele de monitorizare. Ca reper, estimările publice arată că în 2025 erau peste 11.700 de sateliți activi, diferența până la total fiind sateliți nefuncționali sau deja în curs de reintrare în atmosferă.
De aici apare interesul pentru VLEO, adică Very Low Earth Orbit, o zonă și mai apropiată de Pământ, în jur de 100–400 km altitudine. Dacă LEO a devenit autostrada, VLEO e banda de lângă acostament, cu alte reguli și cu altă „fizică” în joc. Avantajul intuitiv este distanța: fiind mai aproape, un satelit „vede” mai bine solul, deci poate livra imagini mai detaliate pentru agricultură, monitorizare de mediu, intervenții la dezastre sau supraveghere. În același timp, pentru comunicații contează latența: semnalul nu merge mai repede decât permite fizica, dar are de parcurs mai puțini kilometri, deci întârzierile se reduc și legăturile pot părea mai „instant”. Și pentru meteo e logic: multe modele se bazează pe observația norilor și a atmosferei, iar măsurătorile mai de aproape pot însemna rezoluție mai bună și mai multă informație utilă.
Partea care a ținut VLEO la distanță până acum este frecarea cu atmosfera. Mulți oameni își imaginează spațiul ca un vid clar delimitat, dar în realitate atmosfera se rărește treptat; pragul de 100 km, linia von Kármán, e mai degrabă o convenție decât o „ușă” de intrare. În VLEO, încă ai suficient aer cât să frâneze sateliții serios, iar la altitudinile cele mai joase vorbim de reintrare rapidă, în săptămâni sau chiar zile, dacă nu compensezi permanent. Asta împinge problema direct în propulsie: ca să rămâi pe orbită trebuie să accelerezi aproape continuu, iar un motor clasic care consumă combustibil stocat ajunge repede la limită. Tocmai aici apare ideea care sună ciudat, dar are sens tehnic: dacă tot ai atmosferă în jur, poți încerca să o folosești ca „rezervor” de combustibil.
În zona aceasta intră conceptul de propulsie cu „respirație” de aer, pe care îl tot vezi în proiecte de tip air-breathing sau air-scooping. Un exemplu concret este cercetarea făcută în mediul universitar din SUA, finanțată de Departamentul Apărării, pentru un sistem care ar funcționa chiar mai jos decât VLEO-ul clasic, la 70–90 km: colectezi gazul rarefiat cu o „cupă”, îl încălzești cu microunde de putere mare, apoi îl expulzezi printr-o duză ca să obții împingere. Prototipul a fost testat într-o cameră de vid care simulează presiunea existentă la aproximativ 80 km. În paralel, există și direcția mai „electrică” a aceluiași principiu, cu intake plus thruster electric, iar ESA a demonstrat încă din 2018 o aprindere de laborator pentru un motor electric care folosește molecule rare din partea superioară a atmosferei drept propulsor.
Nu e doar teorie: există exemple care arată funcționalitate la altitudini foarte joase. GOCE, satelitul ESA pentru cartografiere gravitațională, a stat ani la rând pe la 255 km și a folosit propulsie ionică pentru a compensa continuu frânarea aerodinamică, tocmai ca să păstreze măsurătorile corecte. Iar japonezii, cu SLATS Tsubame, au coborât și mai mult, până la 167,4 km, record recunoscut și oficial, dar au și văzut pe pielea lor cât de repede „mănâncă” atmosfera resursele: la altitudini de genul acesta, menținerea orbitei devine un exercițiu de anduranță pentru propulsie. În același timp, faptul că atmosfera trage în jos sateliții mai repede vine cu un avantaj de siguranță: un VLEO suficient de jos tinde să fie o orbită mai „autocurățabilă”, pentru că obiectele necontrolate nu rămân acolo ani întregi.
Mai există și alte idei de a „ține” un satelit mai jos: una dintre ele este soluția cu tether, adică un cablu foarte lung care leagă un satelit mai jos de unul mai sus, ca să „împrumute” din energia orbitală și să controleze altitudinea altfel decât prin consum continuu de combustibil. Au existat misiuni cu tether în anii ’90, iar ideea unui scenariu în care un vehicul mai înalt coboară un satelit mai jos pe un cablu a fost discutată în diverse forme, deși nu a zburat exact în formula asta. În 2025, DARPA a împins puternic și direcția air-breathing electric propulsion prin programul Otter, iar Redwire a primit un contract de fază 2 pentru a construi un satelit demonstrativ care să colecteze date pe orbită și să arate că tehnologia poate susține operațiuni în VLEO pentru perioade lungi, la altitudini de ordinul 90–450 km.
Chiar dacă rezolvi frecarea, VLEO vine cu două probleme care nu iartă. Prima este oxigenul atomic, o formă foarte reactivă care domină compoziția la multe altitudini din LEO și atacă rapid materiale, în special polimeri, motiv pentru care se tot vorbește de acoperiri și materiale rezistente la eroziune. A doua este încălzirea aerodinamică: la viteze orbitale, chiar și în aer rarefiat, frecarea poate ridica cerințele termice, iar pragul este de peste 1.500°C, pentru ce ar trebui să suporte anumite zone ale satelitului.
Totuși, aglomerarea din LEO rămâne un argument major pentru a căuta alternative: există modele care arată cât de repede s-ar putea ajunge la coliziuni în lanț într-un scenariu dezastruos, iar operatorii mari încep deja să joace defensiv, inclusiv prin coborârea altitudinilor unor flote ca să reducă timpul de „plutire” în caz de defecțiune.
Iar banii urmează direcția interesului. O estimare des citată în piață vorbește de investiții globale care ar putea ajunge la 220 de miliarde de dolari până în 2027, plecând de la o bază mult mai mică în 2024, ceea ce explică de ce apar tot mai multe proiecte, atât civile, cât și cu miză de securitate.
Dacă VLEO chiar se normalizează comercial, partea vizibilă pentru public ar fi simplă: internet cu latență mai mică, imagini mai clare și date atmosferice mai fine. Partea invizibilă va fi, ca de obicei, grea: propulsie care merge aproape continuu, materiale care rezistă în oxigen atomic și reguli mai stricte, ca să nu transformăm și această bandă de orbită într-un „nor” de obiecte greu de controlat.
Principalele orbite ale sateliților
VLEO (Very Low Earth Orbit) este zona imediat deasupra atmosferei dense. Începe aproximativ de la 90–100 km și urcă până la circa 400–450 km. Sub 120 km nu se pot menține orbite stabile pe termen lung. Stația Spațială Internațională orbitează la aproximativ 400–420 km, într-o zonă de tranziție între VLEO și LEO, unde frecarea cu atmosfera este încă semnificativă și necesită corecții orbitale regulate.
LEO (Low Earth Orbit) începe de regulă de la 160–200 km și se extinde până la aproximativ 2.000 km. Aici se află majoritatea sateliților de observație (inclusiv sateliți meteo pe orbită joasă, care se deplasează rapid pe cer), constelațiile Starlink, OneWeb, sateliți militari, precum și telescopul Hubble, care a orbita la circa 540 km.
MEO (Medium Earth Orbit) este zona intermediară dintre LEO și GEO. Începe aproximativ de la 2.000 km și urcă până la 35.786 km. Cele mai cunoscute exemple sunt sateliții de navigație GPS, GLONASS și Galileo, care se află în jurul valorii de 19.000–23.500 km altitudine.
GEO (Geostationary Earth Orbit) este o orbită foarte precisă, situată la 35.786 km deasupra Ecuatorului (de menționat că raza medie a Pământului este de aproximativ 6.371 km). La această altitudine, satelitul are o perioadă orbitală egală cu rotația Pământului și pare „fix” pe cer. Aici se află sateliții clasici de televiziune și alte comunicații și cei meteo de tip geostaționar.
