Diferența dintre AHCI și NVMe îi încurcă pe mulți pentru că nu vorbim despre același tip de lucru, chiar dacă ambele apar în discuții despre SSD-uri și setări din BIOS. AHCI este un mod de comunicare și control creat inițial pentru unități pe SATA, pe vremea când hard disk-urile mecanice dominau piața, iar SSD-urile abia apăreau. NVMe este un mod de comunicare creat special pentru SSD-uri moderne, care folosesc de regulă magistrala PCI Express. Pe românește, AHCI a fost o soluție bună pentru epoca SATA, iar NVMe este soluția optimizată pentru SSD-urile rapide de azi.
Ca să se așeze piesele în minte, e util să separi trei idei care sunt adesea amestecate: interfața fizică, forma și protocolul. Interfața fizică ține de felul în care sunt transportate datele între stocare și restul sistemului, de exemplu SATA sau PCI Express. Forma ține de cum arată și cum se montează unitatea, de exemplu 2,5 inch sau M.2. Protocolul este limbajul de comunicare, adică setul de reguli și comenzi prin care sistemul de operare și controllerul vorbesc cu unitatea. AHCI și NVMe sunt protocoale, nu forme și nici conectori. De aici pornește mare parte din confuzie, mai ales când vezi un SSD M.2 și presupui automat că este NVMe, deși există și SSD-uri M.2 pe SATA care folosesc AHCI.
AHCI vine de la Advanced Host Controller Interface și a apărut ca o standardizare pentru controlere SATA. Înainte de AHCI, existau diverse moduri proprietare de control, iar compatibilitatea era mai complicată. AHCI a adus un mod mai uniform de lucru și, foarte important, a introdus funcții potrivite pentru stocarea de tip disc, precum NCQ, adică posibilitatea de a reordona cererile de citire și scriere astfel încât unitatea să le execute mai eficient. Pentru hard disk-uri mecanice, NCQ avea sens pentru că brațul și platanele aveau nevoie să se miște fizic, iar ordinea cererilor influența cât de mult timp se pierdea cu deplasarea capului de citire.
Problema este că AHCI a fost creat într-o perioadă în care modelul mental era cel al unui disc care se învârte. SSD-urile sunt complet diferite: nu au piese în mișcare, au paralelism intern, canale de memorie, controlere care pot lucra cu multe operații simultan. AHCI poate funcționa cu SSD-uri, și chiar funcționează bine pentru utilizare obișnuită, dar are limitări de arhitectură. Un detaliu foarte concret: AHCI folosește în mod tipic o singură coadă de comenzi, cu o adâncime maximă de 32 de comenzi. Asta era suficient pentru un hard disk și decent pentru primele SSD-uri pe SATA, dar devine o frână atunci când vrei să folosești la maximum paralelismul pe care îl poate oferi un SSD modern.
NVMe vine de la Non-Volatile Memory Express și a fost proiectat special pentru stocare pe memorie non-volatilă, adică exact zona SSD-urilor. În loc să fie lipit de modul de lucru al SATA și de moștenirea ATA, NVMe pornește de la ideea că SSD-ul poate gestiona multe operații în paralel și că sistemul ar trebui să trimită comenzi cu overhead minim. Un detaliu cheie, tot foarte concret: NVMe permite un număr foarte mare de cozi de comenzi și un număr foarte mare de comenzi în fiecare coadă, ceea ce ajută enorm în scenarii cu multe cereri mici, simultane, cum sunt pornirea sistemului, încărcarea aplicațiilor, compilarea de cod, lucrul cu baze de date sau chiar instalările de jocuri când rulează și alte procese în fundal.
Diferența de performanță pe care o simți în practică nu vine doar din protocol, ci și din interfață. AHCI este folosit aproape întotdeauna împreună cu SATA. SATA are o limitare clară de viteză, iar în forma sa cea mai răspândită pentru SSD-uri a ajuns la un plafon de ordinul a câteva sute de megabytes pe secundă în transfer secvențial, cu o limită teoretică în jurul a 6 gigabiți pe secundă pentru SATA 3. NVMe este folosit de regulă peste PCI Express, iar PCI Express poate oferi lățime de bandă mult mai mare, în funcție de generație și de numărul de benzi folosite. De aceea, când cineva spune că NVMe este mult mai rapid, adesea compară de fapt un SSD SATA cu un SSD NVMe pe PCIe, iar diferența poate fi mare în teste secvențiale, pentru că plafonul SATA este mult mai jos decât plafonul PCIe.
Totuși, nu e doar despre viteză maximă la copiat fișiere mari. NVMe reduce și latența, adică timpul mic, dar repetat, pe care îl pierzi între momentul în care sistemul cere ceva și momentul în care unitatea începe efectiv să lucreze. Un SSD NVMe bun poate răspunde mai repede și poate gestiona mai bine încărcarea aleatorie, adică acele citiri și scrieri mici, împrăștiate, care apar în utilizarea reală. Aici se vede diferența în senzația de sistem mai vioi, mai ales când ai multe aplicații deschise, când lucrezi cu multe fișiere mici sau când sistemul face actualizări în fundal.
Mai există un aspect care contează în lumea reală: eficiența în comunicare cu procesorul. NVMe a fost construit pentru a minimiza costul pe operație și pentru a folosi bine mecanisme moderne precum întreruperile de tip MSI-X și cozi mapate eficient în memorie. Pentru utilizator, asta se traduce simplu: la același volum de operații, sistemul poate pierde mai puțin timp cu partea de administrare a I/O-ului și poate lăsa mai multe resurse pentru aplicații. Diferența exactă depinde de platformă, de driver, de SSD și de tipul de sarcină, dar direcția este clară: NVMe este mai potrivit pentru multe operații paralele.
În BIOS sau UEFI, mulți văd opțiunea AHCI și se întreabă cum se împacă asta cu NVMe. Aici e un detaliu important: setarea AHCI din BIOS se referă, în general, la controllerul SATA, nu la un SSD NVMe. Dacă ai un SSD pe SATA și sistemul este setat pe un mod mai vechi, uneori numit IDE sau Compatibility, trecerea pe AHCI poate aduce suport mai bun pentru funcții moderne și performanță mai bună. Dacă ai un SSD NVMe, el apare ca dispozitiv pe PCI Express și folosește driver NVMe, iar setarea AHCI pentru SATA nu îl transformă în ceva mai rapid sau mai lent. Confuzia vine și din faptul că multe plăci de bază au și opțiuni de RAID pentru SATA sau pentru PCIe, iar uneori aceste opțiuni schimbă modul în care sunt prezentate dispozitivele către sistemul de operare.
Un alt punct practic este compatibilitatea. AHCI pe SATA este aproape universal, funcționează cu sisteme de operare mai vechi și cu hardware mai vechi. NVMe a intrat mai târziu și are cerințe mai clare, mai ales la nivel de firmware și suport de boot. Pe sistemele moderne, Windows, Linux și macOS au suport nativ pentru NVMe de mult timp, deci nu este o bătaie de cap. Pe sisteme mai vechi, pot apărea situații în care un SSD NVMe este văzut în sistem doar după anumite actualizări sau doar ca disc secundar, iar boot-ul poate cere UEFI sau un firmware actualizat. Pentru cine face upgrade pe un PC vechi, asta poate fi diferența dintre un upgrade simplu și unul care cere puțină documentare înainte.
În discuțiile despre M.2, merită repetat clar: M.2 nu înseamnă automat NVMe. M.2 este un format, un mod de prindere pe placă, iar prin acel conector pot trece fie semnale SATA, fie semnale PCI Express, în funcție de cum a fost proiectată placa de bază și de ce tip de SSD ai cumpărat. Un SSD M.2 pe SATA folosește de obicei AHCI și se comportă ca un SSD SATA obișnuit, doar că e sub formă de plăcuță. Un SSD M.2 NVMe folosește PCI Express și NVMe și poate atinge performanțe mai mari. De aici apare situația clasică: cineva cumpără un SSD M.2, îl montează, dar pe placa lui de bază acel slot acceptă doar SATA, deci SSD-ul NVMe nu este recunoscut, sau invers, cumpără un SSD M.2 SATA și se miră că nu atinge viteze de NVMe.
La capitolul temperaturi și comportament în timp, NVMe mai aduce o realitate pe care AHCI pe SATA o întâlnește mai rar: controlerele NVMe, mai ales cele rapide, pot încălzi semnificativ, în special în sarcini lungi de scriere sau copiere. Asta poate duce la limitare termică, adică scădere temporară a vitezei ca să nu se supraîncălzească unitatea. Într-un laptop subțire sau într-o carcasă cu flux de aer slab, un NVMe foarte rapid poate fi mai greu de ținut în zona lui optimă fără un radiator sau fără o aerisire bună. Un SSD SATA, fiind limitat de interfață, tinde să fie mai modest ca consum și căldură, deși există și excepții.
Dacă te întrebi ce alegere are sens, depinde de cum folosești calculatorul și de platforma pe care o ai. Pentru un PC de birou mai vechi care are doar SATA, un SSD SATA în mod AHCI este deja un salt uriaș față de un hard disk, iar diferența până la NVMe nu va fi posibilă fără hardware care să ofere PCI Express și suport pentru boot de pe NVMe. Pentru un sistem modern care are slot M.2 PCIe, NVMe este alegerea naturală pentru disc principal, fiindcă îți oferă lățime de bandă mare și răspuns mai bun în scenarii cu multe operații simultane. Pentru stocare secundară, backup sau jocuri unde contează mai mult capacitatea pe bani, un SSD SATA poate fi în continuare o variantă rezonabilă, mai ales dacă prețul pe gigabyte este mai bun.
Mai e un detaliu care se simte în utilizare, dar nu e întotdeauna intuitiv: diferența dintre AHCI și NVMe este adesea mai evidentă la operații mici și multe, decât la copierea unui singur fișier mare. Dacă folosești calculatorul pentru browsing, documente și streaming, un SSD SATA bun poate părea suficient de rapid. Dacă faci editare video cu fișiere mari, diferența de viteză secvențială a NVMe poate ajuta, dar depinde și de restul sistemului, de codec, de RAM și de CPU. Dacă faci lucru intensiv cu multe fișiere mici, proiecte cu multe resurse, mașini virtuale sau aplicații care apelează des la disc, NVMe începe să-și arate avantajele mai clar.
AHCI și NVMe se mai deosebesc și prin felul în care sunt administrate funcțiile moderne legate de SSD-uri. TRIM, de exemplu, există ca idee atât pe SATA cât și pe NVMe, dar mecanismele sunt adaptate fiecărui protocol. Pentru utilizator, important este că, pe un sistem de operare modern, aceste funcții sunt gestionate automat în mod normal, fără setări complicate, atât timp cât controllerul și driverul sunt cele corecte. În zona de mentenanță, contează mai mult să ai firmware stabil, să lași spațiu liber suficient pe SSD și să te asiguri că sistemul nu rulează într-un mod de compatibilitate vechi care limitează funcțiile.
Dacă vrei să verifici ce ai în calculator fără să desfaci carcasa, poți porni de la indicii simple: dacă unitatea apare ca NVMe în managerul de dispozitive sau în informațiile despre stocare, atunci e NVMe. Dacă apare ca unitate SATA și vezi mențiuni de AHCI, atunci e SSD pe SATA. Și dacă vezi M.2, nu te opri acolo; caută dacă este M.2 SATA sau M.2 NVMe, pentru că diferența nu este de nume, ci de magistrală și protocol.
AHCI și NVMe sunt două răspunsuri la două generații diferite de stocare. AHCI a standardizat bine zona SATA și a rămas util pentru compatibilitate și pentru SSD-uri care încă folosesc SATA. NVMe a apărut ca să folosească la maximum SSD-urile conectate pe PCI Express și să reducă blocajele de arhitectură care nu mai aveau sens în lumea memoriei flash. Când alegi între ele, de fapt alegi între două ecosisteme, unul limitat de SATA, altul construit pentru PCIe și pentru paralelism.
Vitezele reale AHCI și NVMe în utilizarea de zi cu zi, cu cifre
Mulți ajung la întrebarea despre viteze când văd pe cutie cifre foarte diferite și nu e clar ce se simte, de fapt, în utilizarea de zi cu zi. Pentru omul obișnuit, diferența dintre AHCI și NVMe se vede cel mai simplu dacă o legi de două familii de SSD-uri: SSD-urile pe SATA, care folosesc de regulă AHCI, și SSD-urile pe PCI Express, care folosesc NVMe. De aici vin și cifrele, pentru că SATA are o limită clară de bandă, iar PCI Express urcă mult mai sus.
La un SSD SATA clasic, indiferent cât de bun ar fi, viteza practică la citire secvențială se învârte de obicei în jur de 500 până la 560 MB pe secundă. La scriere secvențială, în viața reală, vezi frecvent 450 până la 520 MB pe secundă, uneori mult mai jos pe modelele ieftine sau când unitatea e aproape plină. Motivul nu este că AHCI ar fi leneș, ci că interfața SATA III are un plafon, iar după ce scazi pierderile și modul de codare, cam pe acolo ajungi. Asta e viteza tipică pe care o vezi când copiezi un fișier mare de pe SSD către altă destinație suficient de rapidă, sau când faci un test simplu de viteză.
La un SSD NVMe, cifrele depind foarte mult de generația de PCI Express și de câte benzi folosește, dar pentru utilizatorul obișnuit contează mai ales intervalele tipice. Pe PCIe 3.0 x4, unele SSD-uri NVMe ajung în practică pe la 2.800 până la 3.500 MB pe secundă la citire secvențială și cam 2.000 până la 3.000 MB pe secundă la scriere secvențială. Pe PCIe 4.0 x4, intervalul tipic urcă spre 5.000 până la 7.500 MB pe secundă la citire și cam 4.500 până la 7.000 MB pe secundă la scriere, iar pe PCIe 5.0 x4 se pot vedea valori de ordinul 9.000 până la 14.000 MB pe secundă la citire și 8.000 până la 12.000 MB pe secundă la scriere, în condiții bune și pe modele de top. Dacă te uiți doar la aceste numere, pare că NVMe e de zece ori mai rapid, dar în viața reală contează și ce anume faci cu acea viteză.
Cel mai concret exemplu pentru un utilizator obișnuit este copierea unui fișier mare, să zicem un clip video de 10 GB, dintr-un loc în altul. Dacă copiezi de pe un SSD SATA pe un alt SSD SATA, te vei învârti adesea în zona 400 până la 500 MB pe secundă, pentru că ai și citire, și scriere, și un pic de overhead de sistem. Dacă faci aceeași copie între două SSD-uri NVMe rapide, poți vedea lejer 1.500 până la 2.500 MB pe secundă, uneori mai mult, în funcție de modele, temperaturi și de cât de plină este unitatea. Aici diferența poate fi evidentă, pentru că e o sarcină care chiar folosește lățimea de bandă mare.
În schimb, mulți nu copiază zilnic fișiere uriașe între două SSD-uri foarte rapide. Mult mai des, copia se face spre un hard disk extern, un stick USB sau prin rețea. Acolo, limita devine altceva. Un hard disk extern poate sta adesea pe la 80 până la 150 MB pe secundă în condiții bune, multe stick-uri USB performante se duc în practică între 20 și 200 MB pe secundă, iar prin Wi-Fi viteza reală depinde de standard și semnal. În astfel de cazuri, diferența dintre SATA AHCI și NVMe se micșorează drastic, fiindcă destinația sau sursa sunt cele care frânează. Cu alte cuvinte, ai putea avea un NVMe care știe 7.000 MB pe secundă, dar dacă scrii pe un mediu care duce 100 MB pe secundă, tot 100 MB pe secundă vei vedea.
Unde se simte NVMe chiar și fără copieri uriașe este la multe operații mici, făcute una după alta. Aici ajută să ai o cifră mai puțin populară decât MB pe secundă: IOPS, adică operații pe secundă, și încă una: latența, adică întârzierea mică dintre cerere și răspuns. În utilizarea reală, la pornirea programelor, la încărcarea elementelor dintr-un joc, la deschiderea unui proiect mare cu multe fișiere mici, sistemul face o mulțime de citiri mici, împrăștiate. Pe partea asta, un SSD SATA bun ajunge frecvent la valori de ordinul a zeci de mii de operații pe secundă în sarcini favorabile, iar un SSD NVMe poate urca mult mai sus, uneori sute de mii, chiar spre milion în anumite condiții de test. Pentru omul obișnuit însă, partea importantă este că în scenarii ușoare, cu puține cereri simultane, diferența nu se multiplică de zece ori, ci e mai degrabă o îmbunătățire care se simte ca mai puține mici pauze atunci când se întâmplă multe lucruri în același timp.
Dacă vrei cifre care să aibă sens pentru viața reală, merită privit un caz foarte comun: citiri aleatorii 4K la coadă mică, adică genul de cereri pe care le produce un PC când deschide aplicații și încarcă multe fișiere mici. Aici, un SSD SATA bun poate fi, foarte aproximativ, în zona 8.000 până la 15.000 IOPS la citire în condiții de tip desktop, iar un NVMe bun poate urca adesea spre 15.000 până la 30.000 IOPS în condiții similare, uneori mai sus. Diferența există, dar nu e spectaculoasă ca la MB pe secundă, deoarece multe lucruri sunt limitate și de procesor, de modul în care sistemul de operare grupează cererile și de ce face aplicația. Tot pe zona asta, latența tipică la citire poate fi în jur de câteva zeci de microsecunde la NVMe și mai sus la SATA, ceea ce contează când ai multe mici solicitări repetate.
Mai e ceva care îi prinde pe mulți: viteza scrisă pe cutie la NVMe este adesea viteza de vârf, pentru perioade scurte. Multe SSD-uri folosesc o zonă de memorie care funcționează temporar ca buffer rapid, iar când bufferul se umple, scrierea poate scădea. În practică, la scrieri lungi și continue, un NVMe poate coborî de la, să zicem, 6.000 MB pe secundă la 1.000 până la 2.500 MB pe secundă, depinde mult de model și de capacitate. Chiar și așa, rămâne peste un SSD SATA, dar e bine să știi că nu toate copiile lungi stau la cifra maximă văzută în reclame. La SATA, scăderea există și ea în anumite cazuri, mai ales pe modele fără memorie cache bună, dar plafonul general este oricum mult mai jos, deci variațiile par mai puțin dramatice.
Dacă vrei o comparație foarte simplă, tradusă în timp, fără promisiuni exacte, poți folosi o aproximare: la copierea a 10 GB de date între două medii suficient de rapide, un SSD SATA care scrie în jur de 500 MB pe secundă ar termina treaba în aproximativ 20 de secunde, pentru că 10.000 MB împărțit la 500 MB pe secundă dă 20 de secunde. Un NVMe care ar menține 2.500 MB pe secundă ar face aceeași operație în aproximativ 4 secunde, fiindcă 10.000 MB împărțit la 2.500 MB pe secundă dă 4 secunde. În realitate, uneori vezi mai bine, uneori mai rău, dar ca ordin de mărime asta e diferența când chiar copiezi între două SSD-uri rapide și nu te lovești de alte limite.
Pentru pornirea Windows-ului și deschiderea aplicațiilor, cifrele sunt mai greu de tradus în secunde, fiindcă depind de procesor, RAM, numărul de programe care pornesc odată și de cât de încărcat e sistemul. Ce se poate spune concret, fără să inventăm timpi, este că diferența dintre hard disk și SSD SATA este uriașă, iar diferența dintre SSD SATA și SSD NVMe este destul de vizibilă: sistemul se simte mai relaxat când ai multe aplicații, instalări, actualizări și taburi deschise, iar micile întârzieri tind să fie mai rare. Asta se potrivește cu ideea de mai sus: NVMe are avantaj mare la sarcini paralele și la trafic intens, iar la sarcini simple ambele sunt deja rapide.
Mai există și partea de temperatură, care lovește direct viteza. Un NVMe rapid, mai ales pe PCIe 4.0 sau 5.0, poate încălzi suficient cât să reducă automat viteza pentru o vreme, mai ales în laptopuri subțiri sau în carcase cu aerisire modestă. Asta înseamnă că, deși pe cutie scrie 7.000 MB pe secundă, într-o copiere foarte lungă poți vedea scăderi, și atunci diferența față de SATA nu mai pare chiar de zece ori. Un SSD SATA, fiind limitat de interfață, tinde să aibă un comportament mai constant în astfel de situații, deși și aici există variații între modele.
Pentru utilizatorul obișnuit, cea mai utilă concluzie practică este legată de ce limite te afectează cel mai des. Dacă ai multe transferuri mari între SSD și SSD, dacă lucrezi cu clipuri video mari, arhive uriașe sau proiecte încărcate, NVMe îți poate salva timp vizibil, fiindcă trece de 500 MB pe secundă cu mult. Dacă activitatea ta este mai ales browsing, școală, filme și aplicații obișnuite, un SSD SATA bun te duce foarte departe și diferența până la NVMe poate fi reală, dar mai subtilă, mai ales dacă oricum copiezi frecvent pe medii lente, cum ar fi un hard extern.
550 MB pe secundă la SATA și 3.500, 7.500 sau chiar peste 10.000 MB pe secundă la NVMe sunt cifre care arată cât de diferite sunt drumurile pe care circulă datele. Diferența devine cu adevărat vizibilă atunci când ai trafic mare și constant sau multe cereri simultane, nu neapărat la fiecare apăsare de click. Pentru un PC folosit normal, alegerea ține mult de ce suportă placa de bază și de unde vine limita reală, din SSD sau din restul lanțului.
Diferența dintre AHCI și NVMe explicată mai simplu
Dacă tot ce am scris mai sus pare complicat, hai sa încercăm sa explicăm un pic mai simplu. AHCI și NVMe sunt două feluri în care calculatorul vorbește cu unitatea de stocare. Nu sunt mărci, nu sunt tipuri de fișiere și nici nu înseamnă automat un anumit conector. Cel mai simplu mod de a le înțelege este să te gândești la ele ca la două moduri diferite de organizare a traficului dintre calculator și SSD, unul vechi și simplu, altul nou și făcut special pentru SSD-urile rapide.
Imaginează-ți că SSD-ul este un magazin, iar calculatorul este clientul care face cereri. AHCI e ca un ghișeu cu o singură coadă mică. Calculatorul poate pune în coadă un număr limitat de solicitări, iar magazinul le rezolvă cam pe rând. Pentru majoritatea lucrurilor de zi cu zi merge, fiindcă nu stai să trimiți zeci de cereri pe secundă. NVMe e ca un magazin care are multe ghișee și poate gestiona mai multe cozi în paralel. Dacă vin multe cereri odată, nu se aglomerează la fel de repede și răspunde mai bine când ai multe lucruri deschise sau când sistemul face treabă în fundal.
Acum partea care contează pentru publicul larg: de obicei, AHCI îl întâlnești pe SSD-urile care merg pe SATA, adică acele SSD-uri clasice de 2,5 inch (ca un hard de laptop) sau unele SSD-uri sub formă de plăcuță M.2, dar care sunt tot SATA. NVMe îl întâlnești aproape mereu pe SSD-urile M.2 rapide, cele care folosesc PCI Express. Asta e o asociere practică, nu o regulă absolută, dar în 99% din cazuri așa le vezi în magazine și în calculatoare.
Diferența pe care o simți tu, ca utilizator, se vede în trei situații simple. Prima: când pornește Windows-ul și când se încarcă programele. Un NVMe bun tinde să facă totul mai sprinten, mai ales dacă ai multe aplicații care pornesc automat. Un SSD SATA pe AHCI este deja foarte rapid față de un hard clasic și pentru mulți oameni poate părea suficient. A doua: când copiezi fișiere mari, de exemplu un film mare sau un folder cu multe clipuri video. Aici NVMe are, de obicei, avantaj clar, pentru că are „drum” mai larg spre procesor. A treia: când faci multe lucruri în același timp, de exemplu browser cu multe taburi, un joc care încarcă date, un update în fundal și poate încă o aplicație care scanează sau salvează fișiere. Aici NVMe se simte mai confortabil, pentru că e proiectat să nu se încurce când cererile vin grămadă.
E important să nu cazi într-o capcană: lumea spune des NVMe e mai rapid decât AHCI, dar de multe ori comparația reală este între două familii diferite de SSD-uri. SSD SATA are o limită de viteză impusă de SATA, iar SSD NVMe are o limită mai mare pentru că folosește PCI Express. E ca diferența dintre un drum național cu o bandă pe sens și o autostradă. Chiar dacă șoferii sunt la fel de pricepuți, pe autostradă încape mai mult trafic și poți merge mai repede, în special când e aglomerat.
Dacă vrei să înțelegi dintr-o singură frază: AHCI este modul clasic folosit de obicei pe SSD-urile SATA, iar NVMe este modul modern folosit pe SSD-urile rapide conectate prin PCI Express, mai ales cele M.2.
Mai apare o confuzie: M.2 nu înseamnă automat NVMe. M.2 este doar forma, adică plăcuța aceea subțire care se montează pe placa de bază. Există două tipuri de SSD M.2: unele sunt M.2 SATA (mai lente, folosesc AHCI) și altele sunt M.2 NVMe (mai rapide, folosesc NVMe). Din exterior pot arăta aproape identic. Diferența e în specificații și în ce suportă placa de bază. Dacă ai un PC sau laptop mai vechi, există șansa ca slotul M.2 să accepte doar SATA, caz în care un SSD NVMe nici nu va fi recunoscut.
Și partea cu BIOS-ul, explicată pe înțeles: când vezi o setare numită AHCI în BIOS, de regulă ea se referă la porturile SATA. Dacă ai un SSD pe SATA, e bine ca acel controller să fie pe AHCI, pentru compatibilitate și funcționare corectă. Dacă ai SSD NVMe, setarea aceea nu îl transformă în ceva mai bun sau mai rău, pentru că el „intră” în sistem pe altă cale, prin PCI Express. Practic sunt două „șosele” diferite în același oraș.
Ca să știi ce ai și ce merită pentru tine, poți folosi o regulă foarte simplă. Dacă ai în calculator un SSD de 2,5 inch conectat cu cablu SATA, aproape sigur e AHCI. Dacă ai o plăcuță M.2 și în specificații scrie NVMe sau PCIe, atunci e NVMe. Dacă scrie SATA, atunci e AHCI, chiar dacă e M.2. Pentru utilizatorul obișnuit, asta e tot ce trebuie să știe ca să nu cumpere greșit.
Merită să cumperi NVMe? Dacă ai un sistem modern cu slot M.2 care suportă NVMe, de obicei da, mai ales pentru discul pe care stă Windows-ul și programele. O să câștigi la viteză în multe scenarii și ai și o rezervă de performanță pentru viitor. Dacă ai un sistem care suportă doar SATA, un SSD SATA bun îți schimbă oricum complet experiența față de hard disk și nu are rost să complici lucrurile. Iar dacă ai deja un SSD SATA și folosești PC-ul pentru navigare, școală, filme și jocuri obișnuite, diferența până la NVMe poate fi reală, dar nu întotdeauna spectaculoasă în fiecare click, pentru că uneori limita vine din altă parte, de exemplu procesorul, RAM-ul sau chiar aplicația.
Un detaliu practic pe care îl simte lumea: SSD-urile NVMe foarte rapide se pot încălzi mai tare în sarcini lungi, iar unele își reduc singure viteza temporar ca să se răcească. Într-un laptop subțire sau într-o carcasă fără aerisire bună, asta poate conta. SSD-urile SATA tind să fie mai „cuminți” la capitolul temperatură, tocmai pentru că oricum nu pot împinge viteze la fel de mari.
Dacă ar fi să rezum pe o situație concretă din viața reală: trecerea de la hard disk la SSD SATA (AHCI) e ca trecerea de la bicicletă la mașină în oraș, simți imediat. Trecerea de la SSD SATA la SSD NVMe e ca trecerea de la o mașină decentă la una puternică pe autostradă, simți mai ales când ai de dus mult, repede, sau când drumul e aglomerat.
Tu ce ai acum în calculator, SSD pe SATA sau M.2, și la ce îl folosești cel mai mult?
