SpaceX a depus la Federal Communications Commission o cerere care, pe hârtie, ar duce la una dintre cele mai mari extinderi de constelații din istoria comunicațiilor spațiale: până la 1 milion de sateliți noi. Ideea centrală este că acești sateliți nu ar funcționa doar ca relee de internet, ci ca o rețea de centre de date în orbită, concepute special pentru sarcini de calcul asociate cu inteligența artificială.
 |
| AI într-o constelație de sateliți - Imagine decorativă generată digital de HD Satelit |
Planul descris în cerere pornește de la o arhitectură pe mai multe altitudini, cu sateliți aflați între 500 și 2.000 de kilometri deasupra Pământului, separați între ei la aproximativ 50 de kilometri. Fiecare ar avea legături optice cu laser, adică o metodă de a transmite date între sateliți folosind fascicule de lumină, în loc să se bazeze în principal pe legături radio clasice. În practică, asta ar însemna o rețea care își mută o bună parte din traficul intern printr-o plasă de conexiuni laser, cu lățime de bandă foarte mare, pentru a transporta datele dintr-un punct în altul fără să fie nevoie ca fiecare salt să treacă printr-o stație la sol.
Din formularea cererii reiese și ambiția declarată a proiectului. Compania spune că o constelație de acest tip, tratată ca o rețea de centre de date orbitale, ar fi un prim pas spre ideea de civilizație de tip II pe scara Nikolai Kardashev, adică un nivel la care o civilizație ar putea folosi energia întregii sale stele, nu doar resursele energetice ale unei planete. E o referință mai degrabă de cultură științifică decât un obiectiv măsurabil pe termen scurt, dar spune multe despre felul în care SpaceX își poziționează proiectul. Definiția tipului II, în sensul clasic al scării Kardashev, pornește de la ideea de a capta o parte substanțială din energia unei stele, scenariile teoretice incluzând concepte precum o structură de tip sferă Dyson sau un roi uriaș de colectoare.
În termeni mai pământeni, SpaceX își leagă inițiativa de creșterea accelerată a cererii pentru AI, machine learning și edge computing, domenii care împing infrastructura clasică de centre de date spre limite greu de extins rapid. Ideea de edge computing, explicată simplu, înseamnă să muți o parte din procesare mai aproape de locul unde se generează datele, ca să scazi întârzierile și să nu cari tot traficul până la un centru de date îndepărtat. O rețea orbitală cu legături laser ar încerca să facă ceva asemănător la scară globală: procesare și rutare distribuite, cu rute flexibile între noduri.
Argumentul energetic din cerere este construit pe două observații despre spațiu: panourile solare pot primi multă lumină fără alternanța norilor și fără constrângeri de teren, iar disiparea căldurii are alte condiții decât pe Pământ. SpaceX susține că mediul rece ajută la eliminarea căldurii generate de calcul, iar faptul că nu ai nevoie de apă și de infrastructură masivă de răcire, așa cum există la multe centre de date terestre, ar reduce costuri și complicații. Aici e importantă nuanța: spațiul nu răcește prin aer rece, pentru că nu există aer, iar evacuarea căldurii se face în principal prin radiație. Totuși, la nivel de proiectare, avantajul invocat ține de posibilitatea de a construi radiatoare și sisteme termice care nu depind de apă și de rețele de utilități locale, plus de faptul că energia vine direct de la Soare prin panouri montate pe satelit.
Din punct de vedere al comunicațiilor, sistemul ar urma să se bazeze aproape exclusiv pe legături optice cu bandă mare. Aceste legături ar dirija traficul în interiorul rețelei și ar face interconectarea cu sateliți din constelația Starlink, printr-o plasă de lasere descrisă ca având capacitate de ordinul petabiților și fiabilitate ridicată. De acolo, datele ar fi trimise către stații la sol autorizate. Cu alte cuvinte, proiectul nu elimină complet partea terestră, ci o repoziționează: mult trafic și multă procesare ar fi în orbită, iar la sol rămân puncte de intrare și ieșire controlate prin stații aprobate.
Contextul de reglementare contează, pentru că orice sistem satelitar care comunică cu Pământul și folosește spectru radio ajunge inevitabil în zona de licențiere și coordonare. Pe site-ul său, FCC explică modul în care sunt licențiate stațiile spațiale, inclusiv sistemele pe orbită non-geostaționară, cu reguli și proceduri dedicate pentru astfel de constelații. Cererea SpaceX se înscrie într-o tradiție recentă de proiecte foarte mari prezentate în etape, mai ales că și pentru Starlink compania a depus în trecut solicitări pentru zeci de mii de sateliți. SpaceX ceruse anterior aprobări pentru până la 42.000 de sateliți Starlink și că, în prezent, are în jur de 9.500 de sateliți pe orbită, ceea ce arată diferența de scară între ce există deja și ce se cere acum.
Când un număr urcă spre un milion, apar inevitabil întrebări legate de aglomerarea orbitelor și de gestionarea riscului de coliziune. Presa de tehnologie a subliniat deja că o astfel de cerere, chiar dacă nu se traduce în același număr lansat efectiv, ridică mizele pentru discuțiile despre siguranță orbitală și deșeuri spațiale. În paralel, există și inițiative și discuții despre modernizarea cadrului de reguli, inclusiv propuneri care pun accent pe urmărirea sateliților și pe obligații mai clare de evaluare și reducere a riscurilor de coliziune pentru sistemele NGSO.
În același timp, e util de înțeles de ce SpaceX insistă pe conectivitate laser. Legăturile optice între sateliți pot oferi lățimi de bandă mari și pot reduce dependența de stații la sol, ceea ce e atractiv pentru o rețea care ar vrea să funcționeze ca un supercomputer distribuit. Iar dacă această rețea trebuie să trimită date și către Pământ, modelul propus folosește infrastructura deja construită pentru Starlink, în special ideea de a transmite către stații terestre autorizate. Pentru utilizatorul final, diferența ar putea fi mai puțin despre antena din curte și mai mult despre cât de multă procesare se întâmplă înainte ca datele să ajungă la sol.
Cererea mai face o legătură directă între proiect și lansatorul pe care SpaceX îl dezvoltă pentru sarcini grele, Starship. Documentația sugerează că, pentru a trimite pe orbită o cantitate atât de mare de hardware, ar fi nevoie de o flotă proprie de rachete foarte mari, capabile să ducă mase fără precedent în spațiu. Planul depinde puternic de succesul Starship și că vehiculul a avut o serie de zboruri de test în anii recenți, cu așteptarea ca, odată ce intră în faza de livrare de sarcini utile pe orbită, să schimbe economia lansărilor.
În viziunea SpaceX, dacă poți reduce suficient costul pe kilogram lansat, atunci începe să aibă sens să muți în spațiu și lucruri care, până acum, stăteau obligatoriu la sol: centre de date, capacitate de calcul, rutare la scară uriașă. Cererea merge chiar până la a argumenta că procesarea în spațiu ar putea ajunge, ca ordin de mărime, să depășească consumul de electricitate al întregii economii americane, fără să fie nevoie de reconstrucția unei rețele electrice terestre puse sub presiune de cererea tot mai mare de la centrele de date. Ideea e prezentată ca un câștig dublu: energie solară disponibilă direct pentru sateliți și evitarea unor investiții uriașe în infrastructura de la sol.
Pentru a face dimensiunea mai ușor de imaginat, cererea include și un exemplu numeric: dacă ar fi lansată anual o masă de 1 milion de tone de sateliți, iar fiecare tonă ar furniza 100 kW de putere de calcul, atunci ar rezulta o creștere anuală de 100 de gigawați de capacitate de calcul pentru AI. Ca mărime, 100 GW înseamnă 100.000 MW, adică o valoare care te face să înțelegi de ce proiectul e legat imediat de discuții despre energie, infrastructură și limitele sistemelor terestre. În același pasaj, SpaceX susține că acest tip de infrastructură ar necesita puține operațiuni continue și o întreținere redusă, tocmai pentru că, odată ajunsă pe orbită, rețeaua ar folosi energia solară și răcirea gestionată prin proiectarea satelitului, nu prin instalații uriașe la sol.
Un alt detaliu important din cerere este faptul că SpaceX nu vorbește despre un singur model de satelit, ci despre mai multe versiuni de hardware, ajustate pentru diferite zone orbitale, cu scopul de a optimiza funcționarea pe fiecare strat. Asta se leagă de realitatea tehnică a orbitelor: la altitudini și înclinații diferite ai condiții diferite de densitate a traficului, de vizibilitate către stații la sol, de expunere la radiații și de cerințe de manevră. O rețea care se vrea uriașă ar avea nevoie de modularitate și de iterare rapidă, altfel costurile și riscurile cresc.
În spațiul public, astfel de depuneri la FCC sunt privite și ca un punct de pornire în negocieri și revizuiri, nu ca un număr care se aprobă automat și se lansează integral. Analiștii tind să se aștepte la un număr efectiv mai mic decât cel cerut, fiindcă operatorii depun uneori cifre mari pentru a păstra flexibilitate de proiectare și de spectru. Totuși, faptul că cifra este pusă pe masă schimbă discuția: chiar și 10 procente dintr-un milion ar fi o constelație care depășește cu mult tot ce există acum în orbită.
Și mai există un element de context care arată cât de repede crește deja infrastructura orbitală. La final de ianuarie, lansările recente împinseseră numărul sateliților Starlink de pe orbită la peste 9.600. Asta ajută la înțelegerea contrastului dintre prezent și propunere: Starlink este deja o constelație uriașă, iar cererea pentru un sistem de până la 1 milion de sateliți vine ca un salt de două ordine de mărime față de ceea ce e deja considerat foarte mare.
Dincolo de cifre, cererea SpaceX spune clar care ar fi mecanismul de funcționare: sateliți separați la 50 de kilometri, pe altitudini între 500 și 2.000 de kilometri, cu legături laser între ei, care rutază traficul în interiorul unei plase optice și îl conectează către Starlink, apoi către stații terestre autorizate. Motivația este creșterea rapidă a cererii de calcul pentru AI și ideea că spațiul poate oferi energie solară directă și un mediu care reduce nevoile clasice de răcire cu apă, plus perspective de economii dacă lansările devin suficient de ieftine datorită Starship.
Cererea rămâne, în forma ei, o combinație de parametri tehnici foarte concreți și de promisiuni foarte mari despre ce ar putea deveni o rețea de centre de date orbitale. Dacă totul se leagă prin sateliți la 500-2.000 km, la 50 km distanță și prin legături laser, atunci modelul de infrastructură propus mută o parte din discuția despre AI din zona de clădiri, rețele electrice și apă în zona de rachete, orbită și management de flotă.
Ce crezi că ar cântări mai mult într-o decizie: avantajele energetice invocate de SpaceX sau riscurile de aglomerare a orbitelor?
