NASA testează propulsoare nucleare cu litiu pentru a scurta timpul călătoriei spre Marte

NASA a testat la Jet Propulsion Laboratory, în California de Sud, un propulsor experimental alimentat cu litiu, de tip magnetoplasmadinamic, iar primul rezultat important a fost atingerea unei puteri de până la 120 kW. Testul a avut loc pe 24 februarie 2026 și marchează un moment important pentru o tehnologie pe care agenția o vede ca posibilă parte a viitoarelor sisteme de propulsie electrică nucleară pentru misiunile cu echipaj uman spre Marte.

Nava spațială și propulsia nucleară care ar putea scurta drumul spre Marte (imagine generată digital)

Drumul spre Marte nu e greu doar din cauza distanței. NASA enumeră cinci riscuri majore ale zborului uman: radiația spațială, izolarea și confinarea, depărtarea de Pământ, gravitația redusă și mediile închise sau ostile. Expunerea prelungită la radiații și la microgravitație afectează atât corpul, cât și starea psihică a echipajului, așa că, cu cât o misiune durează mai puțin, cu atât astronauții sunt mai puțin expuși acestor probleme.

Un motor ionic nu pare, la prima vedere, soluția ideală dacă vrei viteză mare. Propulsoarele electrice produc o tracțiune mică, dar continuă, care accelerează treptat nava și consumă cu până la 90% mai puțin propulsant decât rachetele chimice clasice. Tocmai de aceea sunt utile mai ales pe drumuri lungi, unde contează economia de masă și funcționarea îndelungată, nu accelerația brutală de la început. NASA folosește deja această abordare la sonda Psyche, care se bazează pe propulsie electrică solară și poate ajunge în timp la 200.000 km/h.

Noutatea aici ține de felul în care este alimentat sistemul. MPD-ul testat de NASA folosește vapori de litiu metalic, curenți mari și un câmp magnetic pentru a accelera plasma, în loc să împingă ioni individuali cu ajutorul unor câmpuri electrostatice, așa cum fac alte propulsoare ionice. Conceptul datează din anii 60, dar astfel de sisteme nu au zburat operativ în spațiu, în mare parte din cauza cerințelor foarte mari de putere, care le fac greu de folosit cu panouri solare obișnuite. De aici și interesul NASA pentru propulsia electrică nucleară, unde o sursă de energie mai puternică schimbă complet ecuația.

Testul din 24 februarie 2026 s-a desfășurat în camera de vid CoMeT de la JPL, o instalație răcită cu apă, lungă de 8 metri, creată special pentru astfel de încercări. Inginerii au pornit propulsorul de cinci ori, iar electrodul de tungsten din centru a ajuns la peste 2.800 de grade Celsius, adică peste 5.000 de grade Fahrenheit. Datele arată că prototipul a atins până la 120 kW, iar NASA precizează că este primul caz din Statele Unite în care un sistem de propulsie electrică a funcționat la un asemenea nivel de putere.

Comparat cu ce zboară deja, saltul este uriaș. Propulsoarele de pe Psyche sunt, în prezent, cele mai puternice sisteme electrice operaționale ale NASA, însă noul MPD le depășește de peste 25 de ori la capitolul putere. Psyche folosește propulsie electrică solară pe bază de xenon și, în timp, poate ajunge la 124.000 de mile pe oră, adică aproximativ 200.000 km/h. NASA mai arată că multe sisteme electrice aflate acum în uz funcționează, de obicei, în intervalul 1 - 10 kW, ceea ce pune foarte clar în perspectivă nivelul atins de acest experiment.

Ținta următoare nu este un singur prototip de laborator, ci un sistem care să urce la 500 kW și apoi la 1 MW pe unitate, în testele viitoare. NASA estimează că o misiune umană spre Marte ar putea avea nevoie de 2 până la 4 MW, ceea ce ar însemna mai multe propulsoare MPD pe aceeași navă și peste 23.000 de ore de funcționare pentru fiecare. Aici apar adevăratele provocări: rezistența la temperaturi extreme, uzura electrozilor și stabilitatea pe termen lung, toate la un nivel la care orice defect minor devine o problemă serioasă.

NASA nu lucrează la acest tip de propulsie singură și nici izolat de restul programelor sale. Agenția are un program mai larg de propulsie nucleară spațială și explică faptul că propulsia electrică nucleară folosește energia obținută din fisiune pentru a ioniza un propulsant gazos și a-l accelera electromagnetic. În paralel, NASA a anunțat și Space Reactor-1 Freedom, o navă interplanetară cu propulsie nucleară pe care vrea s-o trimită spre Marte înainte de sfârșitul lui 2028, ca demonstrație pentru propulsia electrică nucleară în spațiul profund.

Există și un fundal istoric care arată de ce acest test contează. Deep Space 1 a fost prima misiune americană care a folosit propulsoare ionice ca mod principal de deplasare, iar sistemul NSTAR a funcționat 16.246 de ore. Mai târziu, NASA a continuat aceeași linie tehnologică prin Dawn și apoi prin Psyche, fiecare misiune împingând puțin mai sus limita propulsiei electrice. Testul MPD de la JPL se înscrie în aceeași evoluție, doar că miza e mai mare: o navă care să ajungă mai repede la Marte și să transporte oameni, nu doar instrumente științifice.

Crezi că propulsia electrică nucleară va schimba serios modul în care ajungem pe Marte? Sau mai este drum lung până la o astfel de misiune cu echipaj?

Surse: Pagina NASA despre propulsia nucleară în spațiu, NASA testează capabilități avansate pentru propulsia nucleară,  Riscurile zborului uman spre Marte: radiații și izolare, SNAP-10A, primul reactor american trimis în spațiu.