Tehnologia în slujba democrației: când vom vota online în România?

Ideea de a vota prin internet (de la distanță, nu doar electronic în secția de votare) capătă tot mai multă atenție. Votul online (numit uneori și vot electronic la distanță) promite comoditate, acces facil pentru cetățenii din diaspora și posibilitatea de a crește participarea la vot. Pe de altă parte, ridică și întrebări serioase privind securitatea cibernetică și încrederea publicului. Multe țări au experimentat deja acest sistem, cu rezultate variate.

La nivel global, doar câteva țări au implementat sau testat votul online la scară națională. Alte state au derulat proiecte pilot sau permit votul prin internet doar pentru anumite categorii (de exemplu cetățenii din diaspora). Vom prezenta în continuare trei exemple notabile (Estonia, Elveția și Canada) precum și alte cazuri relevante.

Estonia, pionierul votului electronic la distanță

Estonia este prima țară din lume care a introdus votul online la alegeri generale și rămâne și astăzi cel mai notabil exemplu de succes. Estonienii au folosit pentru prima dată internetul ca modalitate de vot la alegerile locale din 2005, când peste 9.000 de cetățeni și-au exprimat votul online. În 2007, Estonia a organizat primele alegeri parlamentare naționale cu vot prin internet, marcând o premieră mondială. De atunci, ponderea voturilor exprimate online a crescut semnificativ la fiecare scrutin. De exemplu, la alegerile parlamentare din 2019, aproximativ 43,7% dintre votanți și-au exprimat votul prin internet, iar în 2023 s-a atins un nou record: peste jumătate din voturi au fost online, prima dată când votul electronic a depășit votul pe hârtie în Estonia. 

Interfața votului online utilizată în Estonia (alegerile parlamentare 2023) era structurata astfel: votanții se autentificau cu ID-ul digital, își exprimau opțiunea, apoi confirmau votul prin semnătură electronică. Sistemul permite modificarea votului online oricând în perioada de vot anticipat: doar ultimul vot este luat în calcul la numărătoarea finală.

Cum funcționează sistemul? Fiecare cetățean estonian deține un ID electronic (card de identitate cu cip) care conține certificate digitale. Pentru a vota online, alegătorul introduce cardul ID în cititorul de carduri conectat la computer sau folosește un telefon cu SIM de identificare (sistemul alternativ Mobile-ID). Autentificarea se face cu coduri PIN asociate ID-ului digital, asigurând verificarea identității alegătorului de la distanță. După autentificare, se utilizează o aplicație oficială de vot online în care alegătorul își exprimă opțiunea pe buletinul de vot electronic și apoi semnează digital votul pentru a-l confirma. Întregul proces este disponibil în perioada de vot anticipat online (de obicei cu ~7 zile înainte de ziua alegerilor). 

Un aspect important este că votul exprimat online nu este final și irevocabil pe loc: un cetățean estonian are dreptul să își schimbe votul. Dacă votează din nou online în perioada activă sau merge ulterior personal la urne în ziua alegerilor, noul vot îl anulează pe cel precedent (astfel, se asigură că nimeni nu poate fi constrâns acasă să voteze într-un anumit fel, întrucât votantul are posibilitatea să își modifice ulterior opțiunea inițială). Doar ultimul vot exprimat (fie online, fie pe hârtie) este luat în considerare la închiderea urnelor. 

Sistemul estonian folosește mecanisme criptografice avansate de siguranță. Voturile online sunt criptate și transmise către serverele Comisiei Electorale din Estonia, unde sunt stocate securizat până la numărare. Pentru a menține secretul votului, identitatea alegătorului este separată criptografic de conținutul opțiunii sale înainte de numărare.

În 2013, Estonia a introdus și posibilitatea de verificare independentă a votului de către alegători: sistemul include un mecanism de verificare end-to-end prin care după ce votezi, poți confirma printr-o aplicație mobilă că votul înregistrat pe server corespunde opțiunii tale. Acest lucru se realizează folosind un cod unic de verificare furnizat alegătorului (prin telefon mobil, de exemplu). Astfel, se combate riscul ca un eventual virus pe computerul personal să îți schimbe votul fără știrea ta. Merită subliniat că Estonia a reușit implementarea votului online ca parte a unei strategii digitale mai largi: 99% dintre serviciile publice estoniene sunt online, iar cetățenii au încredere în infrastructura lor digitală de identificare

Experiența Estoniei arată că votul pe internet poate funcționa la nivel național. Participarea online a crescut constant, ceea ce indică o acceptare largă din partea populației. Studiile au arătat și beneficii administrative: costurile per alegător ale votului online în Estonia sunt de aproape zece ori mai mici decât costul votului tradițional pe hârtie (datorită automatizării procesului de numărare și logistică redusă), iar statul a economisit echivalentul a aproximativ 11.000 zile de muncă la alegerile din 2017 datorită utilizării votului electronic. Numărarea voturilor digitale se face rapid și precis, practic fără erori umane, procesul fiind aproape complet automatizat. Autoritățile electorale estoniene raportează de obicei rezultatele finale mult mai repede decât ar fi posibil exclusiv cu buletine de hârtie.

Desigur, nici sistemul estonian nu a fost scutit de critici. Oficialii de securitate din Estonia au declarat că nu au detectat atacuri informatice reușite asupra votului online. Cu toate acestea, experți internaționali au auditat sistemul și au identificat unele vulnerabilități și erori operaționale (de exemplu, transferul rezultatelor pe stick-uri USB personale sau expunerea credențialelor rețelei în spații publice), concluzionând în 2014 că, în forma de la acel moment, existau riscuri ce ar impune îmbunătățiri majore sau chiar suspendarea temporară a votului online. O echipă de cercetători independenți (inclusiv experți în securitatea votului din SUA) a monitorizat alegerile locale din 2013 și, pe baza constatărilor, a afirmat că votul pe internet prezintă încă riscuri care îl fac „prea periculos pentru a fi folosit în alegeri” în absența unor măsuri suplimentare de securitate. Autoritățile estoniene au luat în serios astfel de rapoarte și au continuat să îmbunătățească sistemul (de exemplu, au introdus verificarea individuală a votului și au supus regulat componentele sistemului la teste de penetrare și audit independent. Până în prezent, Estonia nu a raportat incidente grave de fraudă prin atac cibernetic asupra sistemului său de e-vot, însă cazul estonian arată că succesul votului online depinde de menținerea încrederii publice prin transparență, teste de securitate și adaptarea constantă la noile amenințări.

Elveția, prudență și proiecte pilot de vot online

Elveția este un exemplu de abordare graduală și precaută în implementarea votului online. Fiind o democrație directă cu numeroase referendumuri, Elveția are un interes deosebit în facilitarea votului pentru cetățenii săi, mai ales pentru cei aproximativ 10% din electorat care trăiesc în străinătate. Începând din 2004, 15 cantoane elvețiene au derulat peste 300 de experimente pilot de vot prin internet, în special oferind această opțiune cetățenilor din diaspora (care altfel ar vota prin corespondență). Principiul călăuzitor a fost „securitatea înaintea vitezei”. Cu alte cuvinte, autoritățile federale și cantonale au preferat să testeze îndelung sistemele și să le perfecționeze, decât să le extindă rapid fără garanții suficiente

Primele teste de e-voting în Elveția au avut loc în trei cantoane (Ženeva, Neuchâtel și Zurich) la începutul anilor 2000. Ulterior, tot mai multe cantoane s-au alăturat fazei pilot, astfel că în anumite scrutine locale sau federale până la 50% din cetățenii elvețieni din străinătate au putut vota online. Analizele oficiale au arătat că acolo unde s-a oferit opțiunea, între jumătate și două treimi dintre alegători au ales să voteze electronic de la distanță, ceilalți preferând tot votul tradițional.

Sistemele folosite au variat: cantonul Geneva își dezvoltase propria platformă (numită CHVote), în timp ce Poșta Elvețiană (Swiss Post) a oferit altor cantoane o soluție realizată în parteneriat cu o companie specializată (Scytl). Toate aceste sisteme trebuiau să respecte cerințe stricte impuse de legea federală, precum asigurarea verificabilității (atât individuale, cât și universale) a voturilor și păstrarea secretului votului.

În practică, votul online în Elveția funcționează astfel: alegătorii din diaspora (sau din cantonul participant la proiect) primesc înainte de vot un pachet prin poștă conținând informații de autentificare,  de obicei un cod unic de acces (PIN) și instrucțiuni. Ei se pot autentifica pe portalul securizat de vot cu datele primite și cu date personale de identificare. Un element distinctiv al sistemului elvețian sunt codurile de verificare returnate (în germană Prüfcode): după ce alegătorul trimite votul online, primește un cod de confirmare (printr-o cale separată, de exemplu prin SMS sau vizualizat pe un document trimis inițial) pentru a verifica dacă votul înregistrat corespunde cu opțiunea exprimată.

Acest mecanism de verificare end-to-end este menit să protejeze votul chiar dacă dispozitivul alegătorului ar fi compromis de malware, atâta timp cât alegătorul compară codul de confirmare primit dintr-o sursă externă cu cel afișat de computer. O nepotrivire ar semnala o posibilă manipulare. Implementarea acestor coduri de verificare și a criptografiei aferente face ca sistemul elvețian să fie unul dintre cele mai avansate din punct de vedere al securității teoretice.

Drumul Elveției spre votul online nu a fost lipsit de obstacole. În 2015, sistemul dezvoltat de consorțiul Geneva-Zurich (CHVote) a fost oprit după ce un audit a descoperit o vulnerabilitate ce putea compromite confidențialitatea votului. Apoi, în 2019, sistemul a primit o nouă lovitură: o echipă internațională de criptografi a găsit erori critice în codul sursă al sistemului Swiss Post, erori care ar fi permis manipularea nedetectată a voturilor. Aceste descoperiri au avut loc chiar în timpul unui test public organizat de autorități. Ca urmare, guvernul elvețian a decis în 2019 suspendarea proiectelor de e-voting până la remedierea problemelor, Practic, după 2019 niciun canton nu a mai oferit vot online o perioadă, luându-se o pauză pentru „a învăța din lecțiile” acestor eșecuri. Autoritățile federale au demarat atunci o reproiectare a programului de e-voting. S-a elaborat un raport final în 2020 despre relansarea treptată a votului online, punând accent pe patru obiective: dezvoltarea tehnică a sistemelor, control și supraveghere eficientă, creșterea transparenței și a încrederii, precum și cooperarea strânsă cu comunitatea academică. Legislația a fost revizuită, iar în iulie 2022 au intrat în vigoare norme federale noi care stabilesc standarde și mai ridicate de securitate și verificabilitate pentru viitoarele teste. Ca rezultat, în 2023 s-au reluat experimentele în cadru restrâns: guvernul a acordat licențe de bază pentru trei cantoane (Basel-Stadt, St. Gallen și Thurgau) să ofere vot online unui segment limitat de electorat (în principal cetățenilor elvețieni din străinătate) la alegeri federale, inclusiv la alegerile parlamentare din octombrie 2023. Țelul este ca, treptat, pe măsură ce sistemul (în versiune îmbunătățită de Swiss Post) își dovedește siguranța, votul electronic să devină din nou disponibil și extins. Deja testele recente par promițătoare, iar experții independenți continuă să auditeze platforma.

Elveția rămâne, așadar, angajată pe drumul votului online, dar cu o abordare conservatoare: orice extindere se face abia după ce securitatea este considerată satisfăcătoare și după un proces de certificare riguroasă a sistemelor. Experiența elvețiană evidențiază importanța încrederii în astfel de sisteme. Au existat dezbateri aprinse în Parlamentul elvețian și în media pe tema e-voting-ului. Criticii (inclusiv experți în securitate informatică) au subliniat că „votul online nu este sigur, punct”, argumentând că riscurile sunt inerente oricărui sistem de vot pe internet. Ei invocă scenarii precum: atacuri ale unor hackeri susținuți de state străine, infectarea calculatoarelor alegătorilor cu viruși care să altereze votul, sau chiar posibilitatea de fraudă din interior (de exemplu, dacă persoane din echipa tehnică ar sabota sistemul). Răspunsul autorităților elvețiene a fost să includă aceste amenințări în modelul de securitate și să sporească transparența: codul sursă al sistemelor de vot este acum public, se organizează constant bug bounty-uri (programe de recompensare a hackerilor etici care găsesc vulnerabilități), iar specificațiile criptografice sunt revizuite împreună cu experți academici. În plus, accentul pe verificabilitate (prin coduri de retur și audit universal) are rolul de a detecta orice potențială neregulă, chiar dacă un atac ar trece de măsurile de securitate preventive. Pe scurt, Elveția încă nu a implementat permanent votul online la nivel național, dar progresează calculat spre acest obiectiv. Pentru diaspora elvețiană (peste 800.000 de cetățeni), votul electronic este considerat o soluție aproape necesară, întrucât votul prin corespondență tradițional a devenit nesigur logistic (multe plicuri nu ajung la timp). Astfel, presiunea comunității elvețiene din străinătate a menținut proiectul pe agenda publică, iar autoritățile sunt motivate să rezolve problemele. Dacă noile teste vor decurge fără incidente, este posibil ca în anii următori Elveția să redevină, alături de Estonia, una dintre puținele democrații care oferă votul pe internet într-un mod de încredere.

Canada, implementări locale de vot prin internet

Spre deosebire de Estonia și Elveția, Canada nu are (încă) un sistem de vot online la nivel național sau provincial, însă folosește pe scară largă votul electronic la nivel municipal. În ultimele două decenii, numeroase orașe și localități canadiene (în special în provincia Ontario) au adoptat votul prin internet pentru alegerile locale. Acest lucru face din Canada un caz interesant, în care inovația s-a produs de jos în sus: municipiile au fost laboratoare de testare pentru e-voting, în timp ce la nivel federal și provincial s-a manifestat prudență. 

La alegerile municipale din Ontario din 2018, peste 150 de localități (aproape jumătate din totalul municipalităților din provincie) au decis să organizeze votarea preponderent online. În multe dintre aceste orașe, secțiile de vot tradiționale au fost reduse sau chiar eliminate, cetățenii având opțiunea să voteze de acasă, fie online, fie (în unele cazuri) prin telefon. Modelul tipic folosit în Canada presupune că fiecare alegător primește prin poștă un pachet de instrucțiuni cu un cod PIN unic și informații de autentificare, apoi își poate crea credențiale de acces și votează printr-un portal securizat sau sistem telefonic automat.

De exemplu, orașe precum Markham și Toronto au testat votul pe internet încă din anii 2000, Markham fiind primul care a permis așa ceva în 2003 la alegeri locale. S-a observat că în comunitățile care au implementat această metodă, alegătorii s-au adaptat ușor datorită familiarității cu tehnologia și a comodității oferite. S-a putut vota oriunde și oricând, în perioada alegerilor. 

Cu toate succesele locale, la nivel național Canada rămâne rezervată în privința votului online. Există o lipsă de standarde electorale federale pentru votul electronic. Mai multe provincii (Nova Scotia, New Brunswick, Quebec, Ontario, Columbia Britanică) au constituit comisii care au analizat opțiunea votului pe internet în alegeri provinciale. Toate aceste analize au recomandat deocamdată să nu se introducă votul online la nivel provincial, invocând riscurile de securitate și de integritate a procesului. De asemenea, o comisie federală a Parlamentului canadian a examinat subiectul și a emis o recomandare similară împotriva votului prin internet la alegerile naționale, cel puțin până la rezolvarea problemelor tehnice și de încredere.

Cu alte cuvinte, experții au considerat că deși tehnologia a fost practicată cu succes în unele orașe, extinderea la alegeri generale ar presupune un alt nivel de risc (inclusiv posibile ținte pentru atacuri cibernetice) și nu se justifică încă.

Un exemplu timpuriu de utilizare a votului online a fost alegerile pentru conducerea unui partid, în 2012. Membrii partidului care nu erau prezenți fizic la convenție au putut vota de la distanță online. Interesant este că în ziua votului, serverul de vot a suferit un atac de tip DoS (Denial of Service). Practic, un flux masiv de cereri malițioase a blocat temporar accesul, întârziind procesul de vot și publicarea rezultatelor. Acest incident a evidențiat încă de atunci vulnerabilități potențiale: nu s-a compromis integritatea votului, dar disponibilitatea sistemului a fost afectată de actori rău intenționați. 

Un alt eveniment semnificativ a avut loc chiar la scrutinul municipal din Ontario din 2018, menționat mai sus. În seara alegerilor, 51 de municipalități (dintre cele care foloseau votul online) au întâmpinat o problemă majoră: platforma electronică furnizată de compania Dominion Voting Systems a devenit indisponibilă pentru o perioadă, făcând imposibil pentru mulți cetățeni să își înregistreze votul în intervalul de dinainte de închiderea urnelor. Ulterior s-a aflat că problema a fost cauzată de furnizorul de servicii de internet al platformei, care a impus fără avertisment o limită de lățime de bandă deoarece traficul de vot creștea abrupt seara. Acest blocaj tehnic a întârziat procesul electoral. Drept urmare, toate localitățile afectate au prelungit perioada de vot (unele cu câteva ore, altele chiar cu 24 de ore) pentru a compensa și a permite tuturor să voteze. Incidentul a fost un semnal de alarmă: chiar dacă nu a fost un atac intenționat, ci o eroare de infrastructură, el a demonstrat importanța rigurozității tehnice (asigurarea capacității serverelor, redundanța sistemelor). De asemenea, a testat reacția autorităților: prin prelungirea votării s-a reușit evitarea unui dezastru democratic, însă nu toate țările au legislație flexibilă pentru astfel de situații.

În ciuda acestor incidente, multe comunități canadiene continuă să folosească votul online, iar populația s-a obișnuit cu ideea. Pentru diaspora canadiană însă, situația rămâne neschimbată – la alegeri federale, cetățenii din străinătate pot vota doar prin corespondență sau în persoană (unde e posibil), deoarece vot electronic nu este disponibil. Experiența Canadei arată atât potențialul votului online de a moderniza administrația electorală locală, cât și precauțiile necesare. Deși Canada nu a suferit fraude cibernetice dovedite legate de votul prin internet, autoritățile electorale sunt conștiente de posibilitate și tocmai de aceea se mișcă prudent. Un raport al unor cercetători canadieni a subliniat că implementările de succes din Ontario s-au bazat pe parteneriate cu companii private și pe infrastructură comercială, ceea ce ridică probleme de dependență și standardizare.

Un alt aspect este transparența: neavând un standard național, fiecare oraș poate alege furnizorul și protocolul, ceea ce face dificil un audit public unitar. Prin urmare, până când nu se vor stabili cerințe clare și nu se vor acumula suficiente dovezi că securitatea poate fi garantată, e improbabil ca votul online să fie introdus la alegerile generale canadiene.

Alte exemple de vot electronic la distanță

Pe lângă țările de mai sus, merită menționate și alte cazuri unde votul online a fost utilizat (permanent sau experimental) ori discutat intens:

Franța (votul electronic în diaspora)

Franța nu permite votul prin internet pe teritoriul național la alegeri majore, însă cetățenii francezi din străinătate au avut ocazia să voteze online la anumite scrutine. Încă din 2003, francezii stabiliți în SUA au putut folosi internetul pentru a-și alege reprezentanții în Adunarea Francezilor de Pretutindeni, peste 60% alegând varianta electronică. Ulterior, Franța a extins această opțiune pentru alegerile legislative dedicate diasporei și pentru alegerile consulare. În 2012, diaspora franceză a votat online în număr semnificativ, considerându-se un succes logistic. Totuși, în 2017, cu puțin timp înainte de alegerile legislative, guvernul francez a anunțat suspendarea votului prin internet pentru diaspora, invocând motive de securitate cibernetică, temeri legate de posibile atacuri și ingerințe străine. Decizia a fost luată preventiv, având în vedere contextul internațional tensionat privind atacurile informatice.

După îmbunătățiri aduse sistemelor, Franța a reluat votul online pentru cetățenii din afara țării, la alegerile parlamentare ulterioare, însă nu îl folosește pentru alegeri prezidențiale sau referendumuri, considerând că riscurile ar fi mai mari la aceste mize. Situația franceză arată un compromis: oferă facilitatea diasporei (care altfel întâmpină dificultăți majore la vot – în 2012 și 2017 au existat cozi uriașe la ambasade), dar menține un nivel de conservatorism pentru alegerile cu miză națională mare.

Norvegia

Norvegia a desfășurat două runde de experimente cu votul online în 2011 și 2013, în câteva municipalități, atât la alegeri locale cât și la cele naționale. Deși din punct de vedere tehnic proiectele pilot au funcționat (câteva zeci de mii de norvegieni au votat pe internet), autoritățile au constatat rețineri din partea publicului. Un studiu al Institutului de Cercetare Socială din Norvegia a evidențiat că unii votanți se temeau că votul lor online ar putea să nu rămână secret și că ar putea fi cumva divulgat sau asociat cu ei. În plus, nu s-a observat creșterea așteptată a prezenței la urne (unul din argumentele cheie inițiale). 

În 2014, guvernul norvegian a decis să oprească orice extindere a votului pe internet, invocând lipsa unei susțineri politice largi și temeri privind securitatea și anonimitatea procesului. Practic, efortul nu părea justificat câtă vreme publicul nu avea încredere deplină, iar beneficiile (precum creșterea participării tinerilor) nu s-au materializat. Încercările de vot electronic se încheie în Norvegia pe fondul temerilor de securitate, la vremea respectivă, sintetizând concluzia: riscurile și controversele au depășit avantajele anticipate. Norvegia a revenit astfel la metodele tradiționale, deși urmărește în continuare evoluția tehnologică în domeniu.

Statele Unite ale Americii

SUA nu au un sistem de vot online pentru publicul larg, însă există situații limitate în care se folosesc mijloace electronice de transmitere a votului. De exemplu, unele state americane permit militarilor și cetățenilor din străinătate (în special în zone izolate) să trimită buletine de vot prin email, fax sau portaluri web securizate. Totuși, experții în securitate electorală din SUA au fost aproape în unanimitate împotriva introducerii votului pe internet în alegeri masive. Organizații profesionale au avertizat că, dat fiind contextul de amenințări cibernetice (inclusiv interferențe externe în alegeri), votul online ar fi vulnerabil. Câteva jurisdicții au testat aplicații de vot pe mobil (precum cel folosit experimental în Virginia de Vest pentru militari), dar aceste inițiative au fost criticate după ce cercetători au descoperit breșe de securitate. Mesajul general în SUA a fost că votul prin internet rămâne nesigur în prezent. În consecință, America se concentrează mai degrabă pe îmbunătățirea securității mașinilor electronice de vot din secții și pe votul prin corespondență, decât pe internet voting pentru toți cetățenii.

Alte țări

Multe alte țări au analizat posibilitatea votului online, însă fie au renunțat, fie sunt încă în stadii incipiente. 

Finlanda a studiat în 2016-2017 opțiunea introducerii votului pe internet, dar grupul de lucru guvernamental a concluzionat că riscurile depășesc beneficiile, recomandând să nu se implementeze sistemul (cel puțin pe termen scurt).

Germania nu a permis nici măcar mașini electronice de vot fără verificare fizică – Curtea Constituțională germană a decis în 2009 că orice metodă de vot trebuie să permită supraveghere publică directă, ceea ce votul pe internet nu asigură, deci este practic neconstituțional acolo.

India și Brazilia folosesc de mult timp dispozitive electronice de vot în secțiile de vot (EVM-uri), dar nu au adoptat votul de la distanță online (în India s-a discutat despre o soluție blockchain pentru diaspora, însă proiectul este în stadiu de concept).

Republica Moldova a avut la un moment dat planuri de vot online (urmând exemplul Estoniei), dar încă nu le-a materializat.

Emiratele Arabe Unite au experimentat un sistem de vot online bazat pe tehnologii blockchain la unele alegeri ale Consiliului Federal (2019), poziționându-se ca una din puținele țări non-occidentale care testează această idee. 

În fine, Australia: statul New South Wales oferă din 2011 un sistem numit iVote pentru alegătorii cu dizabilități și cei din mediul rural îndepărtat, permițându-le să voteze online la alegerile statale. Și acest sistem a întâmpinat erori software (în 2015 un bug a afectat 66 de voturi) și a necesitat revizuiri. 

Vedem deci că peste tot unde s-a încercat, există un balans între dorința de a facilita votul și nevoia de a proteja procesul democratic.

Situația în România privind votul online

În România, votul online la alegeri nu este încă disponibil. Până în prezent, cetățenii români își pot exercita votul fie clasic, prezentându-se la secția de votare și votând pe buletin de hârtie, fie (în cazul diasporei și doar pentru anumite alegeri) prin corespondență (votul prin poștă a fost introdus în 2016 pentru parlamentare și extins în 2019 pentru prezidențiale. Votul electronic de la distanță (prin internet) nu a fost implementat la niciun scrutin oficial până în 2025.

Cu toate acestea, subiectul a fost adus în discuție de nenumărate ori în ultimii ani, pe fondul problemelor întâmpinate de românii din străinătate la vot și al preocupărilor generale privind prezența scăzută la urne în țară.

Una dintre primele încercări a avut loc în anul 2003, când autoritățile au organizat un test pilot limitat de vot electronic (un exercițiu restrâns, fără consecințe electorale majore, menționat în rapoartele internaționale). Acest experiment nu a condus la implementarea efectivă a sistemului, dar a arătat interesul timpuriu pentru modernizare.

Subiectul a revenit puternic în agenda publică după alegerile prezidențiale din 2014, când mii de români din diaspora nu au reușit să voteze din cauza cozilor uriașe la secțiile insuficiente din străinătate. Imaginile cu cetățeni stând la coadă 7-8 ore în orașe precum Londra, Paris, München au provocat indignare, iar votul prin internet a fost văzut de unii ca o soluție salvatoare.

În 2015 s-a legiferat votul prin corespondență pentru parlamentare, însă nu și cel electronic.

Un pas concret spre votul online a fost făcut în mai 2019, când un grup de parlamentari (în principal din opoziție) a depus un proiect de lege privind votul electronic la distanță pentru toate tipurile de alegeri. Inițiativa a fost rezultatul unui proces de consultare cu experți IT, juriști și reprezentanți ai societății civile, și propunea crearea unei platforme naționale de e-vot administrate de Autoritatea Electorală Permanentă (AEP). Conform proiectului, fiecare cetățean ar fi urmat să obțină un certificat digital de la AEP pentru autentificare, iar votul online s-ar fi desfășurat în zilele anterioare votului tradițional (cu 6 zile înainte). Securitatea ar fi fost asigurată prin transmiterea criptată a buletinului de vot, iar sistemul ar fi permis anularea votului electronic dacă persoana se prezenta totuși la urne în ziua alegerilor (exact ca modelul estonian – ultimul vot exprimat să conteze). Acest proiect legislativ a trecut inițial tacit de Senat în septembrie 2019 (adică a fost adoptat fără dezbatere, depășindu-se termenul regulamentar). Formula adoptată de Senat prevedea extinderea votului electronic la toate alegerile și referendumurile, menținând totodată opțiunea de vot clasic. De asemenea, se explicita dreptul alegătorului de a-și schimba votul electronic până la termenul limită, luându-se în considerare doar ultima opțiune trimisă. Pentru a deveni lege, proiectul trebuia însă aprobat și de Camera Deputaților (camera decizională). Acolo, inițiativa a intrat în dezbaterea unei Comisii comune pentru cod electoral, înființată în iulie 2019 după scandalul votului din diaspora la europarlamentare. Comisia și-a propus să unifice toate propunerile privind votul prin corespondență și electronic și să vină cu o soluție legislativă până în 2020. Cu schimbările politice survenite (demisia guvernului în octombrie 2019, apoi pandemia COVID-19 în 2020), subiectul a stagnat.

Până la finalul legislaturii 2016-2020, legea votului electronic nu a fost adoptată. Practic, proiectul a fost abandonat odată cu începerea noii legislaturi. 

În Parlamentul 2021-2024, tema a fost reluată punctual de anumiți aleși (în special din partea diasporei), dar fără a exista un consens major. De exemplu, în 2021 și 2022, reprezentanți ai unor partide de opoziție au reînregistrat inițiative pentru vot online, însă acestea au fost amânate în comisii. 

Guvernele succesive (de coaliție) nu au susținut prioritar o astfel de lege, invocând nevoia de studii suplimentare și garanții de securitate.

Autoritatea Electorală Permanentă (AE) a menționat în diverse rânduri că este deschisă la modernizare, dar că votul online trebuie implementat cu mare atenție. AEP a colaborat în 2018-2019 cu experți ai Ministerului Comunicațiilor și STS (Serviciul de Telecomunicații Speciale) pentru a analiza fezabilitatea tehnică. De asemenea, STS, instituția care gestionează infrastructura informatică electorală (SIMPV, monitorizarea prezenței la vot etc.), și-a exprimat disponibilitatea de a contribui la o platformă de vot online, dar a subliniat complexitatea sarcinii. Oficialii STS au subliniat că, pe lângă realizarea sistemului propriu-zis, ar fi esențială și educarea utilizatorilor și măsuri de securitate cibernetică de nivel înalt, dat fiind că un astfel de sistem ar deveni ținta predilectă a atacatorilor, inclusiv actori statali ostili intereselor României.

Principalele obstacole identificate în calea implementării votului online în România sunt de trei tipuri: tehnologice, legislative și de încredere publică.

România ar trebui să dispună de o infrastructură digitală robustă pentru a susține votul online. Asta înseamnă nu doar servere și software securizat, ci și un sistem de identificare electronică a cetățenilor de încredere. Estonia a reușit în mare parte datorită existenței unui ID digital obligatoriu la toți cetățenii. România nu are un echivalent pe scară largă – proiectul cărții de identitate electronice abia se află în fază incipientă (primele CI electronice au fost emise în 2021, dar adoptarea lor e voluntară și lentă). Fără un sistem de autentificare sigur (certificat digital sau ID unic), votul online ar fi vulnerabil. De asemenea, ar trebui asigurată secretizarea și criptarea fiecărui vot și stocarea lui în condiții sigure până la numărare. 

O altă provocare tehnică este disponibilitatea sistemului: trebuie evitat scenariul în care platforma „pică” în ziua votului (precum în Ontario 2018) sau devine ținta unui atac de tip DDoS care să o facă inaccesibilă. STS ar trebui să garanteze centre de date redundante, protecții împotriva atacurilor și capacitate de trafic pentru milioane de utilizatori simultan. Nu în ultimul rând, e nevoie de auditare continuă și de verificabilitate, adică de metode prin care atât alegătorul, cât și observatorii să poată verifica independent că voturile au fost numărate corect, păstrând secretul opțiunilor. Implementarea acestor cerințe nu este imposibilă, dar nici trivială.

Orice schimbare în modul de vot trebuie să respecte principii constituționale: votul să fie universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Votul online ridică întrebări privind asigurarea caracterului secret (ex: dacă cineva votează de acasă, poate fi supravegheat sau forțat, deci secretul și libertatea votului ar putea fi afectate) și a caracterului direct (ex: folosirea unor dispozitive intermediare). Unii juriști consideră că ar fi nevoie chiar de revizuirea Constituției pentru a menționa explicit noi metode de vot. Alții spun că legea fundamentală nu interzice votul electronic, atâta timp cât acesta respectă principiile de mai sus. De asemenea, legislația electorală ar trebui adaptată: ar trebui creat un cadru pentru perioada de vot online anticipat, pentru modul de contestare a rezultatelor (de pildă, cum se face renumărarea sau verificarea unei eventuale fraude informatice). Nu în ultimul rând, ar trebui clarificat rolul instituțiilor: cine dezvoltă și administrează platforma (AEP? STS? o entitate nouă?), cine răspunde în caz de defecțiuni și ce sancțiuni există.

Poate cel mai dificil obstacol este obținerea încrederii publice. În România există deja un grad de neîncredere în procesele electorale – de-a lungul anilor au existat acuzații de fraudă, de „turism electoral”, vot multiplu etc., chiar dacă sistemul clasic cu buletine e bine pus la punct (cu supraveghere în secții, liste, semnături, camere video recent etc.). Introducerea unui sistem de vot „invizibil”, pe internet, ar putea alimenta teoriile conspirației dacă nu este gestionat transparent. Cetățenii care nu sunt familiarizați cu tehnologia ar putea crede că „se pot măslui voturile din calculator” mult mai ușor decât sacii de voturi fizice. În plus, orice incident minor (o eroare de afișare, un bug) ar putea fi interpretat ca o dovadă de fraudă și ar submina grav legitimitatea alegerilor. Toate acestea fac ca autoritățile să fie foarte precaute: înainte de a implementa votul online, ar fi necesară o campanie amplă de informare și educare, pentru a explica publicului cum funcționează sistemul și ce măsuri de securitate are. Experții recomandă și faze pilot – de exemplu, să se testeze întâi la alegeri parțiale sau referendumuri fără miză uriașă, pentru a câștiga treptat încrederea oamenilor. Mai mulți specialiști consideră că cea mai bună strategie ar fi introducerea treptată, eventual doar pentru diaspora la început, unde beneficiile ar fi imediate și vizibile, și abia apoi extins în țară dacă totul merge bine.

Un indicator al interesului public este faptul că numeroase petiții și campanii civice au cerut vot electronic. De exemplu, în 2019, după alegerile europarlamentare la care diaspora iarăși a stat la cozi uriașe, o petiție semnată de peste 70.000 de români cerea „introducerea de urgență a votului prin corespondență și/sau electronic” pentru toți cetățenii, argumentând că statul nu trebuie să mai „umilească” diaspora neasigurându-le modalități de vot. Ca răspuns, autoritățile au introdus totuși votul prin corespondență la prezidențialele din 2019 (președintele a promulgat legea pe 23 iulie 2019). Despre votul electronic însă nu s-a materializat nimic. 

Așadar, în 2025, România se află într-o poziție de a învăța din experiențele altora. Există voință în rândul cetățenilor (mai ales al celor din diaspora și al tinerilor) pentru a avea opțiunea de a vota online. Există și un cadru legal incipient în lucru: proiecte de lege care pot fi oricând rediscutate. Cheia va fi probabil un consens politic și social. Dacă partidele majore se pun de acord și societatea e pregătită, implementarea tehnică poate fi realizată (România are specialiști IT competenți care ar putea construi sau adapta o platformă, eventual chiar preluând soluții open-source folosite în alte țări). 

Pe de altă parte, dacă subiectul rămâne polarizant și dacă oamenii îl privesc cu suspiciune, e de așteptat ca votul pe internet să mai întârzie câțiva ani buni. Următoarele alegeri (prezidențiale și parlamentare) vor arăta direcția: dacă vor exista din nou probleme cu votul tradițional (cozi la diaspora, absenteism ridicat), presiunea pentru o soluție digitală alternativă va crește.

Avantajele principale ale votului online

Susținătorii votului electronic la distanță evidențiază o serie de avantaje semnificative pe care acesta le-ar aduce procesului democratic.

Principalul atu al votului online este că oferă oamenilor posibilitatea de a vota de oriunde s-ar afla, fără a mai depinde de prezența la o secție de votare. Cu un dispozitiv conectat la internet (calculator, tabletă sau chiar telefon) și câteva clicuri, cetățeanul își poate exprima opțiunea în câteva minute, în confortul propriei locuințe. Asta elimină timp pierdut pe drum, cozile și aglomerația de la secții, precum și eventualele dificultăți logistice (de exemplu, pentru cei care lucrează în ziua votului, cei imobilizați etc.). Experiența Estoniei arată că procedura online este foarte rapidă și ușoară – interfața de vot este simplă și intuitivă, iar întregul proces durează doar câteva minute. Comoditatea sporită poate transforma votatul într-un act la fel de facil ca plata unei facturi online. Pentru cetățean, bariera de participare scade considerabil.

Un argument frecvent este că, prin facilitarea procesului, mai mulți oameni vor fi încurajați să voteze. Oameni care altfel s-ar abține din lipsă de timp, din comoditate sau din cauza distanței față de secție ar putea fi motivați să își exercite dreptul dacă li se oferă varianta online. Acest aspect este foarte relevant mai ales pentru tineri, familiarizați cu tehnologia, care uneori au rate mai mici de prezență. Posibilitatea de a vota de pe telefon sau laptop, eventual pe parcursul mai multor zile (dacă sistemul permite vot anticipat online), ar putea integra votul mai ușor în rutina lor. De asemenea, se elimină probleme ca vremea nefavorabilă în ziua alegerilor sau transportul dificil, care uneori țin oamenii acasă. Țări ca Elveția și Canada au sperat ca e-votingul să aducă la urne mai mulți alegători, în special din categoriile ocupate. Totuși, este de menționat că studiile de până acum oferă concluzii mixte: în Estonia, de exemplu, votul online a fost adoptat masiv, dar nu a crescut semnificativ procentul total de participare, ci a înlocuit în mare parte votul prin corespondență sau la urnă pentru cei ce oricum ar fi votat. Așadar, avantajul real în termeni de prezență rămâne discutabil și poate depinde de context. Cu siguranță însă, pentru diaspora (unde obstacolele de vot sunt mai mari) o metodă electronică ar crește numărul voturilor exprimate. În cazul României, de exemplu, la prezidențialele din 2014 și 2019 zeci de mii de români din străinătate nu au reușit să voteze din cauza organizării deficitare. Un sistem online le-ar fi permis probabil să o facă, crescând astfel reprezentarea diasporei.

Așa cum am subliniat, diaspora ar fi unul dintre marii beneficiari. Românii aflați peste hotare nu ar mai trebui să parcurgă uneori sute de kilometri până la cea mai apropiată secție consulară și nici să stea la cozi ore întregi. Ar putea vota simplu, de acasă. Acest lucru este valabil și pentru alte situații: de pildă studenții care în ziua votului se află într-un alt oraș decât cel de domiciliu – în loc să facă un drum lung sau să voteze pe liste suplimentare, ar putea vota online fără efort. Pentru cetățenii cu mobilitate redusă sau cu dizabilități, votul prin internet este, de asemenea, o șansă de a participa mai ușor. Dacă o persoană nu se poate deplasa (din motive de sănătate, vârstă etc.), în sistemul tradițional trebuie să solicite urna mobilă, ceea ce implică formalități și dependența de o echipă care vine cu urna. Online, astfel de bariere dispar – votul electronic poate ajuta persoanele cu dizabilități să voteze, dacă acestea nu o pot face fizic la secție. Practic, votul online aduce secția de votare în casa fiecăruia, asigurând o incluziune mai mare a tuturor cetățenilor cu drept de vot, indiferent de locație sau stare fizică.

Un alt avantaj clar este eficiența administrativă. Voturile exprimate electronic sunt numărate automat de sistem imediat după încheierea scrutinului, eliminând necesitatea numărării manuale și reducând posibilitatea erorilor de numărare. În sistemele bine făcute, rezultatele pot fi generate în câteva minute după închiderea urnelor, comparativ cu ore (sau chiar zile) în cazul numărătorii clasice la secții și centralizării proceselor verbale. Estonia, de exemplu, anunță foarte rapid rezultatele parțiale imediat după încheierea perioadei de vot online, întrucât are deja voturile anticipate procesate. Numărarea digitală este foarte precisă, practic elimină erorile umane și reduce substanțial resursele necesare (membri în secții, numărători, saci de transport). Asta poate aduce economii bugetare și logistică mult simplificată. 

De asemenea, se elimină problema buletinelor de vot nule din cauza greșelilor de completare (în mediul electronic, interfața ghidează alegătorul și nu poți vota în mod nevalid, de exemplu nu poți selecta din greșeală două opțiuni pe același buletin, pentru că sistemul nu permite). 

Rapiditatea are impact și asupra opiniei publice: scurtarea perioadei de așteptare pentru rezultate reduce intervalul în care pot apărea speculații sau tensiuni post-electorale. În plus, un sistem electronic poate oferi actualizări în timp real ale prezenței la vot și chiar rezultate provizorii pe măsură ce votează lumea (deși în practică acestea se comunică de regulă doar după încheierea votării, pentru a nu influența alegătorii).

Suporterii votului online argumentează că anumite nereguli care pot apărea la votul clasic ar fi eliminate. De exemplu, votul multiplu – situația în care o persoană votează de mai multe ori în secții diferite – ar fi imposibil, deoarece sistemul electronic ar marca imediat votul în baza de date și nu ai putea avea un CNP care votează de două ori (de fapt, România deja previne asta prin sistemul SIMPV în secții, dar online ar fi și mai strict). De asemenea, turismul electoral (deplasarea organizată a unor grupuri către secții unde nu au domiciliul) și votul pe liste suplimentare nejustificat ar dispărea, întrucât reședința devine irelevantă – oricine poate vota online pe lista corectă indiferent unde e fizic. Sistemele digitale pot integra ușor registrele populației actualizate, excluzând automat persoanele decedate sau pe cele fără drept de vot, reducând astfel riscul de voturi ilegale. Totodată, se elimină posibilitatea „erorilor” la numărare sau a fraudelor la secție (ștampile în plus puse intenționat, anulari incorecte de voturi, dispariția unor buletine etc.), pentru că nu mai există buletine fizice care să fie manipulate. Desigur, votul online introduce alte riscuri, dar măcar pe palierul clasic ar oferi garanții împotriva unora dintre practicile incorecte cunoscute din istorie (urne suplimentare, „microbuze electorale” etc.).

Pe termen lung, dacă un procent semnificativ de oameni votează electronic, statul ar putea economisi bani. Gândiți-vă la costurile tipăririi a milioane de buletine de vot, la diurnele și dotările pentru secțiile de votare (săli, urne, personal plătit), la transportul buletinelor și centralizarea lor. Toate acestea ar fi reduse considerabil dacă votul s-ar desfășura în bună măsură virtual. Un studiu din Estonia a calculat că votul online costă de 10 ori mai puțin per alegător decât votul tradițional. De asemenea, s-ar economisi timp – mii de oameni care altfel ar fi fost implicați în numărare și administrare ar putea fi realocați altor sarcini. În Estonia s-a estimat că s-au economisit echivalentul a 11.000 de zile de muncă la alegerile din 2017 datorită automatizării procesului de vot.

Pe lângă economie, un sistem digital integrat ar permite și o mai bună monitorizare centralizată: datele despre prezență, rezultate pe fiecare secție, statistici demografice s-ar genera instantaneu, oferind o imagine clară în timp real a procesului electoral. În România, unde există peste 18.000 de secții de votare la alegeri naționale, impactul eficientizării ar fi semnificativ – în loc să strângi mii de procese verbale pe hârtie, ai obține direct un fișier digital cu rezultatele. Sigur, o tranziție completă la online e un scenariu îndepărtat, dar chiar și parțial, aceste beneficii merită considerate.

Deci votul online promite comoditate, accesibilitate și eficiență. Ar putea ajuta categorii astăzi defavorizate logistic (diaspora, persoane nedeplasabile), ar putea moderniza administrația electorală și, cel puțin teoretic, ar putea însufleți democrația, aducând votul mai aproape de cetățeni. Aceste avantaje însă vin la pachet cu provocări pe măsură, după cum vom detalia în secțiunea următoare.

Dezavantajele și riscurile votului online

În ciuda atractivității sale, votul prin internet ridică numeroase probleme și riscuri potențiale. Experții în securitate cibernetică și mulți oficiali avertizează că implementarea unui asemenea sistem trebuie făcută cu precauție extremă, altfel democrația ar putea fi pusă în pericol.

Riscurile de securitate cibernetică (hacking) sunt mai mare și evidentă preocupare. Un sistem de vot online ar deveni ținta predilectă a hackerilor (de la simpli amatori până la grupări sponsorizate de state ostile) deoarece miza ar fi enormă (controlul asupra rezultatului alegerilor). Un atac reușit ar putea duce la modificarea pe scară largă a voturilor sau la compromiterea confidențialității lor. 

Două categorii de atacuri sunt de temut:

Atac asupra serverelor de vot: Dacă hackerii ar găsi vulnerabilități în platforma centrală, ar putea manipula baza de date cu voturi. De exemplu, un virus introdus în sistem ar putea schimba un anumit procent de voturi în favoarea unui candidat, fără ca cineva să detecteze imediat, mai ales dacă nu există hârtie de verificare. O echipă de cercetători a demonstrat exact acest risc în cazul Elveției: au descoperit trei vulnerabilități critice în codul Swiss Post care ar fi permis manipularea nedetectabilă a voturilor. Acesta este un coșmar pentru integritatea alegerilor – o fraudă informatică invizibilă. De asemenea, un atac de tip ransomware ar putea bloca accesul la sistem sau șterge date, afectând desfășurarea scrutinului.

Atac asupra dispozitivelor alegătorilor: O problemă și mai greu de controlat de autorități – dacă calculatorul sau telefonul unui alegător este infectat cu un malware specializat, acesta ar putea modifica votul înainte de trimitere, prezentând utilizatorului informații false. Practic, votantul crede că a votat cu X, dar virusul schimbă în Y. Un experiment recent a arătat cât de subtil se poate face asta: un cercetător a creat un malware care intercepta pagina web de vot a Elveției și îi cerea utilizatorului să introducă codul de verificare într-un formular fals, reușind astfel să păcălească verificarea. Problema este că, dacă dispozitivul personal este compromis, niciun sistem central nu poate preveni 100% acest lucru. Este principiul end-point security: poți avea serverele cele mai sigure, dar dacă votantul are un virus pe calculator, votul lui poate fi deturnat. Iar statisticile arată că un procent semnificativ de calculatoare personale nu au măsuri de securitate actualizate. Acest risc este recunoscut chiar de autorități precum cele din SUA – de aceea multe organisme au spus că, în contextul actual, votul online este prea periculos.

Renumiți experți în securitate afirmă fără echivoc că votul pe internet nu poate atinge același nivel de siguranță ca metodele tradiționale. Orice sistem de vot prin internet are vulnerabilități inerente: dacă există insideri malițioși, pot corupe numărătoarea, iar dacă mii de calculatoare ale alegătorilor sunt infectate, malware-ul poate schimba voturile transmise.

Unul din principiile de bază ale alegerilor este ca procesul să poată fi supravegheat și auditat de oricine (reprezentanți ai partidelor, observatori independenți, public). În cazul votului pe hârtie, acest principiu e satisfăcut: oricine poate asista la numărarea voturilor, poate vedea fizic buletinele. La votul online însă, totul se petrece în cod sursă și baze de date – adică într-o cutie neagră tehnologică pe care foarte puțini o înțeleg. Majoritatea oamenilor trebuie să aibă încredere în asigurările experților că sistemul merge bine, neavând posibilitatea să „vadă” efectiv numărarea. Chiar și cu publicarea codului sursă, puțini sunt capabili să-l analizeze. Această opacitate poate eroda încrederea. De exemplu, în Germania Curtea Constituțională a decis că votul electronic pe mașini fără hârtie încalcă principiul publicității și controlului public, pentru că cetățeanul de rând nu poate urmări dacă mașina înregistrează corect votul. În mod similar, mulți critici ai e-voting-ului subliniază că fără o evidență fizică (precum un buletin tipărit sau un proces verbal verificabil de alegător), sistemul este greu de auditat în caz de dispute. Se dezvoltă soluții de verificare end-to-end (precum codurile de confirmare din Elveția), dar acestea adaugă complexitate și nu sunt ușor de înțeles de publicul larg – unii alegători ar putea să nu le folosească corect sau să nu le înțeleagă, cum s-a întâmplat în testele elvețiene. În esență, lipsa de transparență poate alimenta teorii ale conspirației: o parte a electoratului ar putea refuza să creadă în corectitudinea votului online, suspectând că „se fură prin calculator”. Oricât de nefondate ar fi aceste suspiciuni, ele pot eroda legitimitatea aleșilor. În plus, în caz de contestare a rezultatului, e mai dificil să convingi publicul cu argumente tehnice decât ar fi arătând sacii de voturi renumărate. Așadar, percepția de opacitate e un dezavantaj serios.

Votul la distanță are o problemă inerentă: nu poate garanta că alegătorul este singur și neinfluențat în momentul votului, așa cum se întâmplă în cabina de vot tradițională. Acasă, o persoană poate fi supusă presiunii din partea altcuiva – de exemplu, un membru de familie autoritar ar putea impune cum să voteze toți ai casei, verificându-i în timp ce votează online. Sau, mai grav, se poate ajunge la cumpărarea votului: dacă votul are loc în afara unei secții, un cumpărător de voturi poate oferi bani și poate cere dovezi imediate (precum să vadă ecranul) că persoana a votat cu candidatul dorit. În sistemul clasic, secretul cabinei face dificil acest tip de control (chiar dacă un alegător vândut promite, nu se poate verifica ce a pus în urnă). Dar online, fără măsuri speciale, aceste abuzuri devin posibile. Estonia a încercat să contracareze coerciția permițând schimbarea votului – dacă cineva te forțează să votezi acum pentru X, poți ulterior revota liber pentru Y. Totuși, asta depinde de faptul că vei avea șansa și curajul să revotezi. Problema votului de grup (familial) rămâne: există riscul ca unii cetățeni să nu mai voteze liber, ci sub influența anturajului. Pentru democrație, acest risc e serios, căci subminează caracterul liber și secret al alegerilor. De aceea, unele țări au ezitat în privința votului la distanță – de exemplu, în Norvegia, un motiv invocat al opririi experimentelor a fost tocmai teama că votul online ar putea compromite secretul (un sondaj a arătat astfel de temeri printre alegători). Oricât ai educa publicul, nu poți garanta ce se întâmplă în spatele ușilor închise la momentul votului. Acesta e un dezavantaj structural al votului la distanță, fie el electronic sau prin poștă.

Nu toți cetățenii au acces egal la internet sau competențe digitale. Introducerea votului online riscă să dezavantajeze anumite segmente ale populației: persoane în vârstă, oameni din mediul rural fără conexiuni bune la internet, ori cetățeni cu nivel scăzut de educație digitală. Dacă votul electronic ar deveni predominant, acești oameni s-ar putea simți intimidați sau incapabili să participe. Desigur, soluția ar fi păstrarea în paralel a opțiunii de vot tradițional – și toate propunerile prevăd menținerea secțiilor de vot pentru cei care nu folosesc internetul. 

Totuși, pe termen lung, dacă e-votingul devine foarte popular, există riscul ca autoritățile să reducă infrastructura clasică, complicând accesul celor netehnologizați. Chiar și cu ambele opțiuni disponibile, se poate crea o diferență de participare: populația tânără urbană va vota masiv online, în timp ce populația vârstnică va depinde de secții – dacă acele secții devin mai puține, unii ar putea fi descurajați. În plus, alfabetizarea digitală devine o condiție pentru exercitarea dreptului de vot, ceea ce ridică probleme de echitate. În România, unde încă există comunități fără acces fiabil la internet, implementarea votului online ar trebui să țină cont de acest decalaj. Altfel, se creează o formă de excluziune – exact opusul scopului declarat de a facilita participarea. Un cetățean ar putea spune: „nu mă pricep la calculatoare, deci nu votez”, ceea ce ar fi regretabil. Așadar, orice tranziție către vot electronic trebuie însoțită de programe de incluziune digitală, de asigurarea infrastructurii de internet și de educație, pentru a nu lăsa pe nimeni în urmă.

Orice sistem informatic complex poate suferi defecțiuni accidentale. Spre deosebire de votul pe hârtie – unde, chiar dacă pică curentul sau se strică o urnă, oamenii pot vota cu alte surse de lunină – votul online e vulnerabil la căderi de sistem. Servere supraîncărcate, o pană generală de curent sau de internet, un bug software neprevăzut – toate pot întrerupe procesul de vot. Exemple concrete am văzut: în Canada 2018, o simplă limitare de bandă de internet setat greșit a blocat votul în zeci de localități. În Australia 2015, sistemul iVote a avut un bug ce a compromis câteva zeci de voturi. Aceste probleme tehnice pot duce la prelungirea votării sau, în cel mai rău caz, la invalidarea alegerilor dacă afectează masiv procesul (imaginați-vă că platforma națională cade cu totul în ziua alegerilor și nu se poate recupera – ar trebui amânate alegerile, cu consecințe grave politice și logistice). Chiar și erorile minore pot submina încrederea: dacă un alegător întâmpină un mesaj de eroare când încearcă să voteze, s-ar putea panica sau renunța. Administrarea unui astfel de sistem devine o sarcină critică 24/7 – trebuie planuri de rezervă, backup offline, echipe de intervenție rapidă. Asta complică desfășurarea alegerilor. Practic, democrația ajunge să depindă de funcționarea neîntreruptă a unor echipamente IT, ceea ce e un risc în sine. O vorbă printre pasionații de tehnologie spune: „Daca e posibil sa meargă ceva rău, chiar se va întâmpla asta”. Trebuie luat în calcul și acest ghinion tehnic la scară națională.

Deși pe termen lung votul online poate aduce economii, pe termen scurt necesită investiții mari. Dezvoltarea, testarea și implementarea unei platforme naționale de e-vot ar costa milioane de euro. Ar trebui achiziționate echipamente, licențe de software (dacă nu se dezvoltă intern), servicii de cloud sau centre de date dedicate, angajați experți în securitate cibernetică etc. În plus, într-o fază inițială ar trebui menținut și sistemul clasic în paralel (deoarece nu poți trece toți alegătorii brusc doar la online). Asta înseamnă costuri duble temporar: și pentru secțiile de vot fizice, și pentru infrastructura online. Cheltuielile s-ar justifica doar dacă sistemul va fi folosit efectiv de suficiente persoane și pe termen lung. Altfel, riști să investești mult într-o platformă pe care alegătorii nu o adoptă (dacă nivelul de încredere e scăzut). Sunt și costuri de mentenanță continuă – securitatea cere actualizări și îmbunătățiri permanente, deci un buget constant. În fine, dacă ar apărea un incident major de securitate care să impună suspendarea sistemului (cum a fost în Elveția 2019), investiția ar fi pusă sub semnul întrebării. Deci din punct de vedere al analizei cost-beneficiu, votul online nu este neapărat o economie imediată, ba dimpotrivă, poate necesita alocări consistente.

Așadar dezavantajele votului online gravitează în jurul unui cuvânt central: încredere. Încrederea că sistemul nu va fi atacat sau că, dacă va fi, vom detecta și corecta. Încrederea că votul tău rămâne secret și că nimeni nu te-a forțat să alegi altceva. Încrederea că, deși nu vezi cu ochii tăi buletinele, rezultatul final reflectă voința poporului. Această încredere este dificil de obținut și ușor de pierdut. De aceea, mulți susțin că mai bine ne mulțumim cu metodele tradiționale imperfecte, dar familiare, decât să deschidem ușa unor riscuri nebănuite. Evident, există soluții tehnice și procedurale pentru multe din problemele de mai sus, dar ele cresc complexitatea și necesită un nivel ridicat de maturitate instituțională și tehnologică.

Votul online reprezintă, fără îndoială, viitorul în contextul digitalizării societății, însă viitorul s-ar putea să nu fie chiar acum. Pentru România, introducerea votului online ar putea aduce beneficii enorme diasporei – milioane de români din străinătate s-ar putea conecta din nou la viața civică a țării fără obstacole logistice. Ar putea, de asemenea, moderniza administrația și, cine știe, poate ar mai diminua din lehamitea unor cetățeni față de procesul electoral, crescând prezența la vot. Însă, ca să ajungem acolo, trebuie să parcurgem un drum complex: să ne asigurăm că avem securitatea cibernetică necesară (și aici vorbim nu doar de tehnologie, ci și de specialiști, proceduri, simulări de atac, audituri independente permanente), să pregătim un cadru legal bine gândit și să educăm publicul.

În momentul de față, principalele piedici în România sunt neîncrederea și teama de fraudă. Într-o țară unde alegerile au fost de multe ori contestate politic, a introduce o metodă nouă percepută ca opacă poate fi riscant dacă nu există consens. De aceea, probabil că o strategie înțeleaptă ar fi implementarea treptată: de pildă, să se ofere mai întâi vot online ca opțiune pentru românii din diaspora (care oricum au deja nevoie de alternative la votul clasic). Un astfel de proiect pilot, poate la următoarele alegeri parlamentare, ar permite testarea sistemului în condiții reale, dar pe un eșantion mai mic și cu impact controlat. Dacă acesta s-ar desfășura cu succes, s-ar putea extinde opțional și pentru alegătorii din țară, poate la alegerile locale sau europarlamentare, scrutine cu miză mai redusă comparativ cu prezidențialele. 

Este esențial ca orice pas să fie însoțit de transparență totală: publicarea codului, invitarea hackerilor etici să testeze, informarea constantă a cetățenilor despre cum funcționează și ce măsuri de siguranță există. Autoritățile ar trebui să comunice deschis atât avantajele, cât și riscurile, arătând că sunt conștiente de ele și pregătite să le facă față. Numai așa se poate construi acea încredere indispensabilă. În plus, România poate colabora cu alte state și organizații internaționale pentru a prelua bune practici. 

Deja instituții ca Uniunea Europeană și Consiliul Europei au studiat problema e-voting-ului și au emis recomandări, deci nu începem de la zero. Putem învăța din greșelile altora fără să le repetăm noi înșine. 

Pe termen lung, votul online pare inevitabil – generațiile viitoare, crescute nativ în digital, se vor aștepta probabil la asta ca la un serviciu public normal, așa cum ne așteptăm azi să putem face plăți online. Însă graba nu este bună. Un proverb estonian spune: „încrederea se câștigă în picături și se pierde în valuri”. România are ocazia să câștige încet, în picături, încrederea cetățenilor într-un eventual sistem de vot electronic, prin pași mici și siguri.

Comparând situația internațională, observăm un lucru: nicio țară nu are un sistem perfect, dar unele au reușit să transforme votul online într-o alternativă viabilă, pe când altele au hotărât că riscurile sunt prea mari. Aplicabilitatea în România depinde de cât de bine ne pregătim și de specificul societății noastre. 

Dacă vom adopta votul online, trebuie s-o facem pe înțelesul oamenilor, nu ca pe un experiment elitist. Iar dacă alegem să mai așteptăm, trebuie între timp să îmbunătățim modalitățile tradiționale (precum votul prin corespondență) ca să nu mai existe cetățeni care să nu poată vota. 

Viitorul votului poate fi electronic, dar numai într-o democrație care știe să securizeze și să merite încrederea cetățenilor săi. România are încă de lucru până acolo. Până atunci, discuția despre votul online trebuie să continue, informată de date și exemple, așa cum am încercat să prezentăm în acest articol, pentru ca deciziile viitoare să fie luate în cunoștință de cauză, cu toate aceste aspecte.