Pe televizoarele smart, de obicei portul LAN nu este gigabit (desigur, există și excepții), ci limitat la 100 Mbps (10BASE-T/100BASE-TX, adică Fast Ethernet). Asta îi face pe mulți să se întrebe dacă nu cumva Wi-Fi-ul ar fi mai bun, fiindcă poate au router cu Wifi de sute de Mbps. De cele mai multe ori, răspunsul nu se decide după viteza maximă teoretică, ci după cât de constant merge conexiunea: variațiile de viteză, latența când rețeaua e încărcată, jitter-ul și pierderile de pachete sunt cele care fac un film să pornească greu, să scadă calitatea sau să apară pauze de încărcare. Dar daca conexiunea wifi e bună ( router / echipament Wifi 5ghz în aceeași camera cu televizorul), probabil mai rapid este Wifi-ul în navigare si redare.
Pentru streaming online, 100 Mbps este în mod obișnuit mult peste ce cer platformele mari. Netflix recomandă 15 Mbps pentru Ultra HD/4K, iar YouTube indică o viteză susținută de aproximativ 20 Mbps pentru 4K UHD. Asta înseamnă că, la un singur stream 4K, limitarea de 100 Mbps nu e, în mod normal, problema. Când apar necazuri, ele apar mai des din instabilitate (căderi scurte, retransmisii, congestie în casă) decât din faptul că nu prinzi un vârf de viteză suficient de mare.
Pe cablu, Fast Ethernet are o rată nominală de 100 Mbps, dar în teste reale (transferuri, download efectiv) transferul real ajunge de regulă ceva mai jos. Avantajul mare rămâne predictibilitatea: legătura pe fir nu se bate cu interferențe radio și, în mod obișnuit, își păstrează comportamentul mai constant (cu excepția cazului ca e perturbată de vreun motor mai puternic, de exemplu de la o banda de alergat). Wi-Fi-ul, chiar dacă poate urca mult peste 100 Mbps în condiții ideale, lucrează într-un mediu partajat, are management mai complex și confirmări, și este half-duplex, adică nu poate transmite și recepționa simultan în același fel. Din cauza asta, viteza utilă este adesea mult sub rata afișată în specificații, uneori ajungând pe la jumătate în scenarii obișnuite, iar în medii aglomerate chiar mai jos.
La Wi-Fi, ratele teoretice depind de bandă (2,4 GHz sau 5 GHz), lățimea canalului (20/40/80/160 MHz) și câte fluxuri spațiale suportă dispozitivul (1x1, 2x2 etc.). Ca repere orientative, pe Wi-Fi 5 (802.11ac) un client cu canal de 80 MHz poate avea o rată maximă de aproximativ 433 Mbps, iar pe Wi-Fi 6 (802.11ax) un client cu canal de 80 MHz poate urca spre 601 Mbps, în condiții favorabile. În practică, televizoarele nu sunt întotdeauna campioane la antene sau la implementări Wi-Fi, iar pereții, distanța și vecinii cu rețele pe aceleași canale pot coborî mult rezultatele.
Diferența care se simte cel mai mult este la latență, jitter și pierderi, nu la viteză maximă. Wi-Fi folosește un mecanism de acces care îi face pe clienți să aștepte rândul pe același canal, iar asta introduce variații de întârziere, mai ales când sunt multe dispozitive active sau interferențe. Documentația tehnică despre Wi-Fi 6 subliniază tocmai partea asta: transmisia nu pornește imediat, apare întârziere aleatorie și jitter, iar standardul a adăugat mecanisme pentru a îmbunătăți latența în scenarii încărcate, inclusiv programarea transmisiei și moduri multi-utilizator precum OFDMA. În termeni simpli, Wi-Fi 6 poate împărți mai eficient canalul între mai multe dispozitive și poate reduce timpul pierdut când rețeaua e aglomerată, dar nu poate anula fizica: dacă semnalul e slab sau sunt multi utilizatori, tot pot apărea variații.
Pe cablu, situația e mai stabilă. Măsurătorile mele pe rețele de acasă arată că utilizatorii conectați pe Ethernet au avut latență mai bună și pierderi de pachete mai mici decât cei pe Wi-Fi, inclusiv atunci când rețelele erau solicitate. Ideea utilă pentru un televizoare smart este simplă: dacă vrei să scapi de scăderi bruște de calitate sau de pauze de încărcare, de multe ori stabilitatea contează mai mult decât o viteză de vârf impresionantă.
Și mai e un detaliu radio: 2,4 GHz trece, de regulă, mai bine prin pereți, dar banda este adesea aglomerată și mai expusă la interferențe; 5 GHz oferă de obicei viteze mai mari și latență mai bună, însă se degradează mai repede cu distanța și obstacolele. În apartamente cu multe rețele vecine, 5 GHz poate fi excelent dacă televizorul e aproape de router, iar 2,4 GHz poate rămâne opțiunea ca sa ai semnal într-o anumit cameră mai îndepărtată de router, dar nu cea mai performantă.
Pentru streaming, mai contează un mecanism pe care îl folosesc aproape toate platformele: Adaptive Bitrate Streaming (ABR). Conținutul există în servere în mai multe variante de bitrate și rezoluție (fisiere multiple deja convertite), iar playerul alege din mers ce variantă poate susține conexiunea, pe baza vitezei și a bufferului. Când transferul e constant peste necesar, calitatea rămâne sus și bufferul e mereu plin. Când conexiunea vine în valuri, Adaptive Bitrate Streaming poate coborî rezoluția ca să evite pauzele, iar dacă valurile negative sunt suficient de lungi încât bufferul se golește, apare pauza de încărcare, chiar dacă media de viteză pe un test arată bine. Aici se vede de ce un Wi-Fi mai rapid pe hârtie nu se simte neapărat mai bine decât un Ethernet de 100 Mbps: streamingul are nevoie să descarce segmentele la timp și să nu fie lovit de variații sau pierderi care declanșează scăderi de calitate ori rebuffering.
HDR este o altă zonă unde apar presupuneri greșite. HDR poate însemna encoding mai complex, dar nu înseamnă automat trafic dublu. Platformele optimizează agresiv bitrate-ul, iar selecția Adaptive Bitrate Streaming ține cont de rețea și de dispozitiv, nu doar de faptul că un clip e HDR.
Alegerea practică, pentru majoritatea oamenilor, arată cam așa: dacă ai Wi-Fi cu semnal slab, pereți groși, multe rețele vecine sau multe dispozitive care descarcă simultan, Ethernet-ul de 100 Mbps e varianta care merge mai bine. Dacă routerul sau un access point bun este aproape de televizor și poți obține constant viteze confortabile și latență rezonabilă, sub sarcină, Wi-Fi 5 sau 6 pe 5 GHz poate fi perfect, iar în unele situații poate umple bufferul mai repede. Totuși, pentru calitatea video în sine, pragurile utile minime rămân surprinzător de mici: orientativ, 3 Mbps pentru SD, 5 Mbps pentru HD, 15 Mbps pentru 4K pe Netflix, iar pe YouTube 5 Mbps pentru 1080p și 20 Mbps pentru 4K UHD ca viteză susținută.
Se schimbă lucrurile dacă vorbim de redare locală, nu de streaming online. La fișiere foarte mari de pe NAS, Plex sau remux-uri, 100 Mbps poate deveni o limită reală. Ca reper, pentru Ultra HD Blu-ray au fost raportate maxime de bitrate în zona 108 Mbps pentru discuri de 66 GB și până spre 128 Mbps pentru discuri de 100 GB, adică fix pe lângă plafonul unei legături Fast Ethernet, fără să mai pui la socoteală alte limitări tehnice. Asta explică de ce unii utilizatori insistă pe gigabit în scenarii locale, deși pentru platformele online diferența e rar decisivă.
Și partea de securitate merită amintită pe scurt, fiindcă alegerea conexiunii schimbă puțin și suprafața de atac. Pe Wi-Fi, recomandarea uzuală este WPA2 sau WPA3, iar WPA3 a fost introdus ca program de certificare de Wi-Fi Alliance începând cu 2018 și aduce îmbunătățiri inclusiv la autentificare. Ethernet-ul nu transmite prin aer, deci elimină riscul de interceptare radio, dar totuși nu înlocuiește parolele bune sau actualizările de firmware.
Dacă vrei o metodă simplă de decizie, poți să o gândești ca un traseu. Dacă poți trage un cablu de la router sau switch până la televizor, merită să începi cu Ethernet, chiar și la 100 Mbps. Apoi rulezi un test direct pe TV, ideal chiar din aplicația Netflix sau cu un test de tip digi.ro/asistenta/servicii-aplicatii/speedtest în browserul web al televizorului, ca să măsori ce calitate a internetului ajunge la televizor. Dacă ai 4K stabil și nu apar pauze de încărcare sau scăderi dese de calitate, ai găsit o variantă robustă și poți rămâne așa. Dacă tot apar probleme, următorul pas este să verifici elementele simple: cablul, portul, negocierea corectă 10/100, eventual un alt port pe router sau pe switch, dar și lucruri precum congestia la ore de vârf sau teste cu DNS schimbat cu unul de la Google (8.8.8.8 și 8.8.4.4) sau Cloudlfare (1.1.1.1 și 1.0.0.1). Dacă nu poți trage cablu, mergi pe Wi-Fi 5 sau 6, preferabil pe 5 GHz, și faci un test care să te intereseze în două feluri: viteză susținută și latență sub sarcină. Dacă obții constant măcar 20-25 Mbps și latența nu sare în sus când restul casei folosește internetul, pentru streaming ar trebui să fii în zona bună. Dacă nu, atunci merită îmbunătățit Wi-Fi-ul prin repoziționarea routerului sau a unui access point, alegerea unui canal mai liber, un sistem mesh sau, ideal, conexiune intre echipamentele de rețea prin cablu; un repetor wireless clasic poate ajuta la acoperire, dar consumă timp de aer și adaugă problema mai multor utilizatori simultan, deci nu e cea mai robustă soluție când vrei stabilitate.
În cazuri obișnuite, dacă televizorul e aproape de router și nu ai pereți groși intre echipamente, Wi-Fi pe 5 GHz poate fi excelent și, de multe ori, nu vei vedea nicio diferență față de cablu, fiindcă ambele sunt peste pragurile de bitrate cerute. Dacă televizorul e departe de router, ai mai mulți pereți sau locuiești într-o zonă cu multe rețele vecine, Ethernet-ul de 100 Mbps tinde să fie mai constant, iar exact constanța îl ajută pe ABR să nu tot coboare rezoluția. Dacă în casă sunt multe dispozitive active, Wi-Fi rămâne un mediu partajat: transferul util scade și latența devine mai variabilă. Wi-Fi 6 poate îmbunătăți comportamentul în aglomerație prin mecanisme speciale și programarea transmisiei, dar astfel de avantaje se vede cel mai bine doar când ai un router bun, și clienți care chiar folosesc funcțiile respective.
Abonamentul de internet schimbă doar o parte din discuție. Dacă ai abonament de 100 Mbps, plafonul portului de pe tv nu te mai limitează, iar decizia rămâne în principal despre stabilitate, pierderi și jitter. Dacă ai peste 100 Mbps, este normal ca pe un televizor smart conectat pe cablu să vezi în teste valori pe la 90-95 Mbps, fără să însemne că e ceva stricat; pentru 4K streaming tot e suficient, iar diferența față de viteza din contract contează la alegerea Wifi vs Ethernet doar dacă ai un scenariu care chiar are nevoie de mai mult, cum ar fi fișiere locale cu bitrate foarte mare.
La partea de ce ai nevoie minim ca și cablu, un UTP Cat5e sau mai bun e o alegere sigură, iar pentru distanțe uzuale de locuință nu ai de ce să-ți faci griji. Dacă router-ul e departe și ai mai multe echipamente lângă televizor, un switch simplu poate ajuta la organizarea cablurilor. Pe wireless, un router dual-band (2,4 + 5 GHz) cu Wi-Fi 5 sau 6 îți crește șansele de rezultate bune, iar dacă TV-ul e în altă parte a casei, un access point suplimentar sau un mesh bine plasat poate face diferența, mai ales când legătura dintre noduri este pe cablu.
Optimizările sunt, de obicei, surprinzător de obișnuite. Pe Ethernet, dacă ai viteze ciudat de mici sau întreruperi, primul suspect rămâne cablul (sertizare imperfectă, cablu obosit) sau un port problematic; schimbarea cablului și mutarea pe alt port rezolvă des problema. Pe Wi-Fi, mutarea routerului contează enorm: mai central, mai sus, mai degajat, departe de obiecte metalice și colțuri. Dacă 5 GHz cade, 2,4 GHz poate fi mai stabil la distanță, chiar dacă nu e la fel de rapid. Dacă vrei să testezi eficient, cel mai relevant este testul rulat chiar pe televizor, nu pe telefon. În aplicația Netflix există un test de rețea, iar în browserul televizorului poți folosi un test care afișează și latență, nu doar download. Pentru video interactiv, recomandările uzuale de transport vorbesc despre latență în zona 150-300 ms, jitter mic (10-50 ms) și pierderi sub aproximativ 0,5%; pentru streaming la cerere există buffer, deci toleranța este mai mare, dar valori foarte proaste arată clar că rețeaua are o problemă. Interpretarea rezultatelor poate fi rapidă. Dacă pe Ethernet ai comportament stabil și dispar pauzele de încărcare sau scăderile de calitate, problema era aproape sigur pe Wi-Fi (semnal, interferențe, prea multi clienți simultan). Dacă și pe Ethernet apar aceleași simptome, merită să te uiți la orele la care se întâmplă și la semne de congestie la furnizorul de internet.
Testele mele contrazic parțial teoria...
Rezultatele testelor mele sunt destul de tipice pentru un Smart TV cu port LAN de 100 Mbps. La Fast Ethernet, viteza utilă reală nu stă la 100, ci mai des pe la 80-95 Mbps, în funcție de cum măsoară testul, de încărcarea serverului și de cât de rapid e procesorul din TV la descărcat și procesat traficul. Valoarea de 86 Mbps din testul meu pe cablu de internet e fix în zona normală.
 |
| Test pe tv cu cablu de internet conectat |
Televizorul LG rămâne pe cablu cât timp e conectat la cablu; asta este, de regulă, “setat de producător. Multe TV-uri tratează Ethernet ca prioritar și nu fac comutare automată pe Wi-Fi decât dacă legătura pe fir dispare complet. Uneori există o opțiune în setări de rețea care te lasă să schimbi manual, dar la multe modele soluția rapidă rămâne exact ce am făcut eu: am scos cablul de internet din tv și gata, Wi-Fi a devinit activ. Iată ce am obținut pe Wifi:
 |
| Test pe tv prin Wifi si cablul de internet deconectat fizic |
Însă cand am testat pe 5 GHz, testul a sărit de 200 Mbps. Interfața aplicațiilor de streaming nu înseamnă doar un film care se redă, ci înseamnă și multe elemente mici încărcate constant: imagini, previzualizări, recomandări, module care se actualizează, plus pornirea filmului care încearcă să umple bufferul repede ca să nu apară pauze. Dacă pe 5 GHz ai mai multă lățime de bandă disponibilă și legătura e curată (semnal bun, interferențe mici), aplicațiile pot absorbi mai repede toate aceste resurse, iar tu simți meniurile mai sprintene și startul filmelor mai rapid. În poza mea se vede și că ping-ul e foarte apropiat între cablu ( chiar un pic mai bun), iar jitter-ul e mic în ambele cazuri,; rămâne avantajul de viteză și, probabil, de experiență mai bună în aplicații.
 |
| Test pe tv prin Wifi 5Ghz si cablul de internet deconectat fizic |
Deci ai nimerit unul dintre scenariile în care Wi-Fi-ul chiar poate fi mai bun decât Ethernet-ul limitat la 100 Mbps.
Tu cum ai conectat televizorul la internet, pe cablu sau pe Wi-Fi?
